Imaginar şi transfigurare în poezia lui Titu Dinuţ

Poezia lui Titu Dinuţ, marcată de accente ludice livreşti, cu acrobaţii lingvistice categorice şi multiple reverberaţii estetice postmoderne, se desfăşoară programatic într-un registru suprarealist, deschizând perspective imense asupra unui univers dominat de „acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon), care îi prilejuieşte observaţia: „constat că păşesc peste timp” (Obsesie). De aici ideea că plăsmuirea poemului echivalează cu asumarea existenţială a patimii de a fi perpetuu „umbra unui demiurg” ostenind cathartic la restaurarea lumii prin creaţie, la asanarea prezenţei imanente a alterităţii vieţii în aparenţă condamnată la ipseitate. Neîndoielnic, în volumul Vitralii nostradamice (Editura Libertatea, Panciova, Republica Serbia, 2024) poetul nu premeditează topirea imaginarului descompus în cuvânt; discursul curge spontan, magmatic, antrenând în alunecare viziuni sublime, spiritualizate şi, evident, potenţând expresiv limbajul purtător de semnificaţii inefabile: ,,Mâna încarcă golul din cuvinte/ cu cărămizi nepronunţate,/ însă arătătorul îşi agită/ unghia ce pândeşte clipa/ când se va-nfige-n carnea unui adevăr” (Soare gâfăind către apus), şi: „Se spune că aceste slove/ au fost rostite şi în altă limbă,/ poate chiar de-nţeleptul rege Solomon/ pe când sorbea din ceaşca lui de aur/ apă sălbatică din fagurii de oază,/ culeşi de confesorii din deşert” (Confesorii lui Solomon); sau: „Unii-ntocmesc pe foi de palmier hotarul/ în variantele de subzistenţă,/ însă când ţipătul de albatroşi frământă capricornul/ peste tărâm de presimţiri,/ se poate constata că indigenii/ n-au aflat, printre dune, scrisul” (Căutătorii de perle).

Transfigurarea emoţiilor provocate, fără rest, de afectele recognoscibile ale rostirilor pure, încărcate de gravitate, ezoterice chiar, devine sinonimă cu (re)întemeierea coerenţei lucrurilor pândite, vremelnic sau nu, de efemer. Meditaţiile asupra condiţiilor de sacralizare a fiinţei poetice, aureolată de lumini serafice şi deopotrivă de fantasmagorice, creează stări intens paroxistice eului stihial, hrănit cu nelinişti, interogaţii ontologice şi cu (pre)ziceri oraculare: „Să nu vorbeşti cu tine în oglindă,/ nicicând nu poţi şti cine eşti,/ anii susţin că ai fi timpul relaţionând/ cu fanteziile clepsidrei,/ alţii c-ai fi rămas memoria/ dragonului precambrian.// Multe lucruri mi s-au şters din memorie,/ dar n-am ajuns tabula rasa,/ orice atingere înseamnă înierbare,/ iar între vise nu există/ halucinante borne de hotar,/ nici colonade pentru catedrale.// Vorbind cu tine însuţi,/ nu faci decât să te compătimeşti,/ la capătul de drum se murmură în barbă/ măcar o rugă de-nceput,/ doar şi crucea se încheie la piept/ cu nasturii silabei primitive” (Fresce de Oracol).

În context putem arăta că lui Titu Dinuţ i se potriveşte ca „o mănuşă vindecătoare” aserţiunea lui Titu Maiorescu: „Arta stă senin deasupra haosului. «Ea – ca şi poetul – trece peste valurile timpului, păstrată în trecut, sigură de viitor»”: ,,Pe o petală de cetate,/ Regele David ţesea un poem/ pentru semenii recunoscători,/ apoi urzea într-o prisacă/ fagure cu fagure de limbă/ albastre năluciri de veşnicii” (Regele David ctitorind poeme), şi: „Curenţii apei au devenit luntraşi/ îndreptând lotca înspre geamandura/ insulei apărute nesperat/ ca o duminică aparte/ cu ţărmul înverzit de paradigme.// Cuvinte de întâmpinare/ mi-au croit calea către pomii/ cărora li se pârguise basmul/ şi aşteptau culegători/ pentru hrisoavele frunzarelor de zodii” (Cumpănă zodiacală); sau: „Într-o armură existenţială,/ pe cât de-apropiat ţi-e trupul,/ pe-atât li-e altora de-ndepărtat,/ însă adeverind spusa lui Iovan Ducici:/ chiar omul ce nu dă nimic vieţii,/ pretinde totul de la ea ...” (Ţărmurind nisipul planetar), sau: „Cea mai bătrână amintire/ rămâne o privire vagă/ a spaimei de neprevăzut,/ când clipele se storc de vlagă.// Zeul de gardă rânduieşte/ să nu ştirbim vreun lucru sfânt,/ când toate tărăşeniile lumii/ se întrunesc într-un cuvânt” (Zeul de gardă).

În jocul contextual şi pretextual, dintr-un impuls de conciliere a paradigmelor scripturale, văzute şi nevăzute, înţelese şi neînţelese, reale şi ficţionale, amplificate în exces, îşi fac loc „efectele primordiale din cuvinte” (Balanţa descumpănită) a căror menire este aceea de a obliga „pietrele, din cuvinte să-nfrunzească/ netăcerile în cerul gurii” (Făclii siderale) şi să devină vorbitoare spre a genera fiinţă în devenirea lor metaforică: „Ecoul întrebării-nrourase/ chiar Zidul Plângerii, tălăzuind/ peste măslinii răstigniţi ca martori/ într-un văzduh cu ochii tulburaţi de păsări/ şi de păienjenişurile oarbe.// Nu-ţi va da replică nici frunza,/ nici ierburile, ori nisipul,/ dar de ţi-ar fi răspuns un filozof,/ cum afirmase Andre Gide,/n-ai fi-nţeles nici ce l-ai întrebat./ Ca să ajungi pe metereze,/ şoptise unul din apostoli,/ trebuie să îmblânzeşti chiar zidul,/ piatră tăcută cu piatră vorbitoare...” (Piatră cu piatră).

Atent să pună în mişcare propriul mecanism de construcţie a unei altfel de poezii, Titu Dinuţ conferă un maximum de sensibilitate/reflexivitate/ verbialitate, discursului predominat de alternanţa de planuri poetic/ epic/ poietic. Magia sacrului topit în actul creaţiei poetice este întruchipată alchimic, cu devoţiune, în întreaga ei cuprindere, prin imageriile spectaculoase/ introspective extrase arhitectural din „miturile” palimpsestice, verslibriste, apartenente generaţiei optzeciste. De aceea, prozopoemele lui Titu Dinuţ, în pofida unor „experimente” de recuperare şi activare a unor cuvinte vechi, sunt, o spunem fără niciun fel de reţinere, „verosimile, cu motivaţie implicită” (Gérard Genette), intensificând astfel semnificaţiile mesajelor. De asemenea, datorită felului în care implantează în compoziţii, cu subtilitate, într-un fel atipic, zicerile tâlcuitoare ale unor celebre personalităţi, ne determină să credem că vocile lirice distincte, incomprehensible, ale lui Titu Dinuţ merg în continuarea liniei omologate de postmodernişti. De aici o aproximativă concluzie: structurile şi dimensiunile poetice subsistă în universul tensional, imploziv, al lui Titu Dinuţ tocmai datorită nevoii de ocultaţie, dar şi, mai ales, câmpului gravitaţional în care şi-a identificat credinţa în scris. Aşa se explică „recurenţa” manierei sale de poetizare a lumii, reducţia şi sincronizarea discursului la un „eon stilistic” deschis spre postmodernitate. Travaliul sugerat înseamnă pentru poet aspiraţie de transcendere, semnul apropierii cognitive, prudente, a sinelui de eul Daimonului care alege, într-un fel de asceză, să recupereze simbolurile uitării aflată în subtilă convergenţă cu timpul: „Dar tu nu eşti obişnuit/ să reconstitui paradigmic/ din trup celest de stampă ancestrală/ templele pentru farisei,/ ori bordeie pentru calici,/ nici să întinzi capcane-n labirint/ pentru cei care vin sau ies din vamă/ cu buzunarul doldora de luminiţe” (Gânduri pietrificate), şi: „În catacomba propriei credinţe/ sunt templierul marginalizat/ ce nu-şi mai poate lua zborul/ decât nesocotind porunca zeului de cart” (Templier marginalizat); sau: „Am înţeles că numai Daimonul/ mă onorează inefabil,/ el e-n trecutul meu neprihănit;/ deşi s-a întrecut în viaţă/ cu-atâtea arătări şi năluciri/ nimic nu i-a schimbat/ credinţa consecventă-n combinaţie trupească” (Evadare din echilibru).

Singularitatea identităţii poetice a lui Titu Dinuţ nu reiese numai din efectul provocat scriiturii de achiziţiile imaginarului, ci şi din (înde)mânarea cu care prelucrează anumite toposuri arhetipale consfiinţite în poetică, unele dintre ele general valabile şi în epoca actuală, ci şi din inserturile semantice dezvoltate intuitiv, cu frenezie, în imago-uri clişeizate: „Ascultăm imnul oglinzii croşetate/ cu isterice preludii de năframă,/ uneori caligrafiate virtual,/ alteori împodobind o sarabandă/ de paradigme şi clonări,/ unele croite-n stirpea diocezei,/ altele ascunse-n ferigile fiarei.// Când zorii te târăsc din somn afară,/ cu buzunarele cusute de-ndoieli,/ trupul mai simte otrava dintr-un vis/ amalgamat cu duhurile nopţii/ în convertirea programată ipotetic.// Ordinea firească te înhamă însă/ la neastâmpărul materiei,/ urechile se-afundă în părerile fiinţei,/ ochii devin izvoare crude,/ ţărmurind adevăruri ancestrale,/ iar spicele de umbre te înscriu în lanul/ capcanelor de crug inevitabil” (Elipsele de cart).

Intenţia auctorială, determinată continuu de elanul cu care investeşte fantezie (aceasta trebuie privită în diversele sale ipostaze) şi un inconfundabil rafinament lexical, îşi găseşte justificarea în capacităţi textuale originale ale căror sensuri înnoite consună cu un sincretism caleidoscopic adecvat: „Pauza dintre cuvinte naşte nehotărâre,/ propriul strigăt mişună vulpeşte,/ nici nu mai au de unde să se-ntoarcă,/ sunt unii care ferestruiesc slove/ să poată astupa cu rumeguş/ golul săpat între promisiuni,/ acolo unde se ascunde/ ereticul ecou al tăcerii” (Întâmplările au ieşit în câmp). Clivajul real-imaginar dezlănţuit aproape de tirania poeticului, desigur, cu preţul punerii la zid, fără constrângere, a epicului, conferă semnificare faptelor de viaţă detectate în imediatitatea risipirilor diseminate ale unui lirism interiorizat, puternic iradiant, oglindit clar în confesiuni şi expresii eclectice livreşti. Prin urmare, toate acestea nu metamorfozează pe de-a-ntregul, în filigranul formelor stilistice, neo-moderne, numai „scurgerea nisipului în clepsidră”; ele descoperă partea din fiinţa necunoscută a poetului care înalţă „spre cer/ pasărea fără aripi din canon” (Pasărea fără aripi).

Spectcolul de limbaj „pus în scenă” de scriptorul-regizor este infuzat, până la saturaţie, de „arătările” unor alcătuiri în aparenţă „cu capul spart”, care livrează adesea textelor o savoare deosebită. La nivelul ficţiunilor încorporate în făptura lor distopică, acestea legitimează consubstanţialitatea ideatică, circulară, a eului creator ameninţat de evaziunea concretului în rumeguşul unui abis imuabil: „Sinele meu a rostuit/ să-mpartă ruble de conciliere,/ iar cei din jur mă privesc pe de rost,/ fiindcă-mi răsfăţ statutul insulei pe mare,/ sfinx mângâiat de vânt în vatra cu iluzii” (Marjă de siguranţă), sau: „Despre dragostea verde se spune/ că prinde rădăcini şi-n piatră seacă,/ târziul duelând curândul.// Refrenul clorofilic fusese murmurat/ şi de-un împătimit din cherhanale,/ căruia vântul îi furase şoapta,/ purtând-o-ntr-un cuibar de letopiseţ/ tocmai pe ţărmul unde haiducea/ refluxul slovelor rebele” (Rădăcini parabolice).

Modernitatea limbajului, substratul metafizic al versurilor lui Titu Dinuţ, încărcate de îmbinări onomastice şi de o seamă de repere identitare ale culturii universale, se conjungă armonios, într-un registru profund intelectualist, cu expresivităţile cuvintelor, majoritatea în, altele încă păstrate în memoria vechilor dicţionare ale limbii române, înfăptuind ludic o mitopoetică cu o simbolistică aparte. Inapetenţa poetului pentru abstractizări paradiziace, dar şablonande şi sterile, camuflate uneori sub măşti fardate cu descriptivism şi discursivism, devine imperativ şi motivaţie în traiectul său de explorare riguroasă, în descendenţă nichitiană, a unei imagistici, să recunoaştem, destul de neobişnuită. Privit din acest unghi se poate spune că Titu Dinuţ nu este, cum lasă să se înţeleagă într-un poem menţionat, un „templier marginalizat” crucificat, care – sugerează –, varsă picături de sânge în cuvinte, ci un Demiurg în forţă, predestinat să (re)substanţializeze, alături de alţii, prozodia contemporană. În consecinţă, poemele lui Titu Dinuţ, iniţiatice, purtând fireşte aureola unor modele recuperatorii esenţiale, sunt o reflectare verbalizată a confruntării dramatice cu viaţa, creaţia şi neantul, în urma cărora, îşi imaginează, „înfrunzesc în tăceri ecourile strigătelor lumii” (Galoanele primordiale).