| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Florea MiuUltrarealitate Au intrat în panică observatoarele astronomice. Pentru că spun ele realitatea nu mai are margini, a depăşit universul concret tot mai des se refugiază dincolo de nesfârşirea cerului, nu se ştie unde! Chiar şi cuvintele s-au repliat într-un spaţiu aparent fără sens, nu mai au consistenţă, şi-au pierdut rădăcinile milenare... Senzaţia plutirii în derivă a cuprins întreaga suflare a lumii, până în cel mai îndepărtat cătun din Oltenia, unde poposea Marin Sorescu uneori, pentru a elabora Teoria sferelor de influenţă... Realitatea acoperă totul, din pragul strămoşesc al casei până în marginea visului; din pricina ei nu se poate zări mai departe, nu se mai aude foşnetul mărilor, se vorbeşte în şoaptă. Unora li s-au întunecat privirile şi nu se mai văd nici pe ei înşişi. Alţii s-au retras înapoia propriilor lacrimi de unde nu se ştie când vor mai ieşi... În consecinţă, uriaşele telescoape stelare şi-au schimbat direcţia de observare, îndreptându-se spre zona siderală dinăuntrul nostru. Refugiu Mi-am consumat rezerva de speranţe în ultimul asalt/ apărare... Acum încerc să mă adăpostesc în tranşeea de iarbă, cea mare. Iar pe marginea zilei nu sunt decât porţi de pământ. Arborii nu mai au umbră, iar gândul se topeşte în peisajul uscat. Este vremea să-mi trec eşecurile pe curat. Este timpul să trec cu un pas mai departe printre munţii din teribila carte pe care o citesc obosit din răsărit până-n noapte. Nici o poartă către întâmplări! Nici un popas luminos! Doar un drum şerpuind către casa din câmp cu zăvoarele puse semn de hotar spre izvoarele încă ascunse...
Perimetrul «Rotonda» Aici se-ntoarce lumea după om, nu omul după lume, cum se spune! Aici s-a spânzurat de om un pom şi vin sărmanii urbei să-l adune. Puşcăriaşul chior din blocul meu a rupt zăbala clipelor zălude tot încercând să-şi scuture din greu balastul umbrei lui cu gust de dude. I-a tot ieşit în drum un interlop de la etajul unu, mi se pare, şi s-au bătut pe-un lanţ de câine şchiop de pus la brâu în loc de cingătoare. Cum să le spun că-n lumea asta gri există Eminescu, bunăoară, şi câteva anemice câmpii ce-au mai rămas din biata noastră ţară?! Cui să-i mai spun şi cine să asculte în destrămarea care s-a produs? Aştept sub întrebările oculte la poarta grea a tristului Apus. Trăiesc aici printre borfaşi, vă spun! Borfaşii ne conduc, stimată lume... Chiar legile-s baloane de săpun ce se topesc la câte-un semn anume. Revin mereu din lungul meu parcurs prin tot acest ţinut al nedreptăţii: un cronicar al semnelor de Sus ce-şi plânge-n somn părinţii şi nepoţii. Învăţ şi eu, din lumea asta tristă, câte ceva din tot ce ni s-a dat, tot căutând un drum ce nu există spre totdeauna ori spre niciodat. Case şi arbori Am săpat într-un arbore; înăuntru era lumină şi cald! Nu puteam să iau lumina cu mine şi atunci am luat arborii pe care i-am pus deasupra pietrelor drept adăpost. Lemn luminos între mine şi cer! Lemn între iarbă şi ploaie! Vântul care bate dinspre ziuă caută scoarţa copacilor în care va lăsa urme adânci, să nu se rătăcească păsările fără umbră ... Prin aceste neumblate făgaşe vor trece doar gândurile celor care au fost lăsându-ne doar întrebări în vis. Unii spun că istoria însăşi este o asemenea casă de lemn care trebuie mereu renovată înainte de a fi locuită. Plecare Plecăm şi noi cu frunzele ce cad purtând lumina cerului curat! Unde vom fi e primăvară-ntruna şi ne vor creşte aripi îngereşti. Şi-n fiece apus va curge Luna peste câmpia parcă din poveşti. Şi ne vom apleca sub ceruri fruntea a viaţă lungă, fără de-nceput ... Pe neştiute, ca şi frunza toamnei, ne vom întoarce cum am fost demult. Ca frunza toamnei vom pleca de-acum spre anotimpuri de nisip şi fum. Aşadar... Continentele sunt alcătuite din materie foarte solidă care asigură starea de echilibru a obiectelor mereu în mişcare. Între continente există, însă, o stare de maximă dezagregare, cum se-ntâmplă între cer şi pământ, între silaba răzleaţă şi cea din cuvânt, unde se dezvoltă un relief nevăzut... Între continente e o stare de lirism care inundă partea veneţiană a uscatului ori se zbuciumă greu înspumată lovind în partea concretă a universului de plumb şi vată... Despre toate acestea se poate spune că sunt doar visele unui copac în floare şi de aceea starea lirică se-mbină cu starea continentului uitare. Panta rhei Mi-a fost greu să urc colina asta, iar dincolo de culme e alt drum care nu se ştie unde duce şi de aceea ne lăsăm în voia lui. Cei care nu pot ajunge pe culme nu-l prind, căci el poartă mereu călătorii şi nu are timp să oprească. Pe mine m-a adus până aici, iar acum nu ştiu încotro să o apuc, deoarece mă lovesc de întâmplările pe care încă nu le-am trăit de arborii pe care nu i-am ascultat întemeindu-şi visele pe trunchiul nopţii; de bucuriile ce nu mi-au fost furate încă şi aspiraţiile parcă fără sens ... Chiar şi de mine însumi mă lovesc şi-mi pare că nu mai sunt acela pe care îl ştiam cândva, lăsându-mă acolo, singur, să aştept pe nu se ştie cine şi de ce, ca să mă treacă pasul netrecut de niciun trecător până acum ... Reîntregesc mereu un peisaj cu prea multe denivelări care se revarsă în mine ca o ploaie curată în zori. Mereu Toate întâmplările se adună într-un singur gând nu se mai iscă fiecare întâmplare cu gândul ei! E ca neliniştea unei margini de sat care a cuprins întreg orizontul şi se revarsă pe urmă în noi precum lacrima înainte de a fi plânsă. Trecem prin ea ca prin umbra unui salcâm ca şi cum ne-am întoarce în vis şi ea rămâne acolo spre a fi străbătută mereu şi mereu, până când iarba sufletului se destramă uscată! Pe întinderea aceasta cât un gând trecem mereu fiecare cu sine şi toţi împreună pe întinderea de taină a unui fost început. (Din volumul Necuprins, în curs de apariţie) |