Fapte glorioase

Traducere din limba engleză de Mihaela Buruiană

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2025

Probabil au mai murit câţiva atenieni de treabă de când am fost ultima oară aici. În timp ce mutăm mâncarea, trebuie deseori să ocolim cu roaba grămezile de pietre. Sunt mormintele improvizate pe care le ridică atunci când moare unul dintre ei. De fapt, chiar acum are loc o înmormântare. Câţiva atenieni cară pietre, gâfâind sub greutatea unor bolovani nu mai mari decât un pumn. Trebuie să-i ţină cu amândouă mâinile, strânşi la piept ca nişte mame care-şi leagănă copiii. Copiii îi privesc în tăcere. Ca de obicei, Dares e primul care vorbeşte.

— Atenienii? întreabă el, neîncrezător.

Gelon încuviinţează, iar ceilalţi copii se privesc nesiguri. E clar că nu se aşteptau deloc la asta. Puternicii invadatori, măcelarii taţilor, fraţilor şi unchilor lor. Să fie oare nălucile astea zdrenţăroase care îmbrăţişează pietre?

— Foamea, zic eu. Până şi zeii trebuie să mănânce.

Dares dă din cap de parcă ar înţelege şi cred că aşa e, dar ceilalţi copii se holbează în continuare. Strabo, băieţelul care a spus o rugăciune pentru fratele lui, e cel mai tulburat dintre toţi. Se desprinde de trupa noastră aproape ca un somnambul, cu mâinile întinse în faţă, de parcă ar vrea să verifice că sunt adevăraţi, dar unul dintre prietenii lui îl apucă de mână şi îl trage înapoi.

— Aici trebuie să rămânem împreună, zice Gelon. Dacă nu puteţi, acasă cu voi. Clar?

Dares dă din cap cu însufleţire şi se întoarce către prietenii lui.

— Aţi înţeles?

Cei cinci copii strigă că da, şi ne vedem de drum. Eu împing roaba, iar copiii merg alături, aşa că aproape părem o parte din procesiunea funerară a atenienilor. Dacă ar şti ce-i în roaba asta, ce-ar face? Par prea slabi ca să devină violenţi, dar orice e posibil; de-asta am şi acoperit mâncarea. Tot ce văd ei e o zdreanţă veche, şi mi se pare ciudat că, în timp ce-şi strâng la piept pietrele de înmormântare, viaţa alunecă pe lângă ei, săptămâni sau chiar luni de viaţă îi depăşesc, dar ei nu ştiu. Uneori, cred, e mai bine să nu ştii.

Îl găsim pe Numa în acelaşi tunel ca data trecută. Paches soseşte şi el la scurt timp. Ultima oară când am fost aici, le-am lăsat un săculeţ de ovăz fiert, şi acum amândoi arată ceva mai bine.

— Aţi repetat? întreb.

Niciun răspuns.

Cască gura la copii. Copiii cască gura la ei.

— Băieţi, ei sunt Paches şi Numa. Doi dintre cei mai buni actori pe care o să-i întâlniţi vreodată. Paches, Numa, faceţi cunoştinţă cu băieţii.

— Vor fi asistenţi de producţie, spune Gelon.

Asistenţii şi actorii noştri continuă să se privească cu băgare de seamă.

Atunci Dares dă la o parte pânza de pe roabă.

— Trebuie să vă fie foame rău, zice el, şi îi taie fiecăruia câte o bucată groasă de brânză.

Foamea, ce lucru ciudat. Oare sursa iubirii de orice fel e o lipsă? Asta naşte emoţie? Nu prezenţa, ci absenţa. Trebuie să fii golit ca să poţi fi umplut? Nu sunt filosof, dar la asta mă gândesc când ochii lui Numa şi ai lui Paches se măresc şi strălucesc, iar mâinile lor se înfig în brânză. Până şi cumpătarea lui Dares se clatină în faţa felului în care atacă ei mâncarea. Când brânza se termină, îi dau fiecăruia puţin vin şi câteva cupe de orz, pe care le ascund sub nişte pietre în tunel.

— Bun plan, zic.

Corul soseşte în curând. Îi hrănim înainte de repetiţie. Copiii împart mâncarea şi băutura, iar Gelon le explică despre băieţi că sunt asistenţi de producţie şi că de acum vor rămâne cu noi. Unii din cor par nedumeriţi, dar cei mai mulţi doar dau din cap şi bagă la jgheab. Îi spun lui Dares să aibă grijă ca fiecare să primească un pic mai mult, ca să aibă ce pune deoparte pentru mai târziu. Se împart brânză, vin şi măsline. Mâncarea se revarsă peste ei ca nectarul sau credinţa, şi braţele şi chipurile parcă li se însufleţesc, aşa că atunci când întreb dacă sunt gata să încercăm scena a doua, răspund aproape cu entuziasm.

Cineva tuşeşte în spatele nostru.

Gelon, în picioare pe roabă, anunţă că, înainte să începem, ar vrea să spună câteva cuvinte. Iată-le!

— Am văzut prima piesă de teatru când aveam vreo şapte sau opt ani. Nu era Euripide. Era Sofocle. Oedip rege. Şi aia a fost pentru mine. Eram copil şi stăteam pe genunchii lui taică-meu, şi mă uitam la regele sortit pieirii care încerca să afle cine îi omorâse tatăl şi sufeream îngrozitor pentru el. Îmi imaginam cum trebuie să se simtă el şi i-am strâns mâna lui taică-meu şi i-am spus că eu n-o să-l omor niciodată. Taică-meu mi-a zis să tac.

Gelon râde, iar râsul lui e bizar.

— M-am simţit groaznic în noaptea aia. Am plâns şi am făcut febră. De ce îl lăsaseră zeii pe Oedip să-şi omoare tatăl, să se însoare cu mama lui, să-şi scoată ochii? De ce permiseseră să se întâmple aşa ceva, dacă era clar că omul ăla era bun? Nu puteau să-l oprească? Erau slabi zeii? Nu le păsa? Am plâns şi n-am înţeles, dar ştiţi ce? Mi-am amintit că Oedip era bun. Că, deşi făcuse lucrurile alea oribile şi suferise atâtea grozăvii, rămânea un om bun; nu mai conta dacă zeilor le păsa, sau nu. Şi mai ţin minte că atunci, copil fiind, am simţit că ăsta e un lucru teribil de trist şi de frumos. Că există demnitate chiar şi în ce e mai rău sub cerul ăsta. Şi m-am simţit mai puţin singur. Cred că, mai presus de toate, eram un copil foarte singuratic.

Ia o înghiţitură de vin, tuşeşte.

— Iubesc Atena. Cred că o să iubesc mereu oraşul din care s-a născut piesa aia. Acum îl prefer pe Euripide, dar v-am povestit despre Oedip pentru că a fost prima care m-a emoţionat. Nu vă urăsc. Cum aş putea? Chiar dacă ştiu că aţi venit să ne înrobiţi. Nu pot să vă urăsc. Cred că orice oraş care ne-a dat asemenea piese are ceva care merită salvat. De-asta sunt aici.

Gelon se uită în jur.

— Aşa cred.

Atenienii îl privesc lung. Nu l-am mai auzit pe Gelon vorbind atât de mult dintr-o suflare de când i-a murit băiatul. Nu mi-a spus niciodată povestea asta. Atenienii arată ciudat. Nu cred că au înţeles tot ce-a spus, dar au prins esenţa. Tipul ăsta, urcat pe roabă, iubeşte teatrul lor. E iremediabil îndrăgostit de el şi, oarecum, datorită lui, îi iubeşte şi pe ei. Iar ăsta, mai mult decât orice altceva, e motivul pentru care suntem aici.

Aşa distruşi şi înfometaţi cum sunt, ai zice că nu le-ar păsa câtuşi de puţin că un siracuzan iubeşte teatrul lor atenian, dar le pasă. Nu-i nevoie decât să-ţi arunci o privire fugară peste feţele lor ca să-ţi dai seama. Ceva ce n-am mai zărit de când i-am privit pe atenienii ăştia acum doi ani, în bătălie, când sclipeau în armuri. Acelaşi lucru e în ochii lor şi acum, deşi într-o formă mult, mult mai fragilă: mândria. Oamenii ăştia sunt mândri că sunt atenieni. Durează puţin, dar cât timp e acolo, e de neconfundat şi, într-un fel, frumoasă şi nebunească.

După ce Gelon sare jos de pe roabă, se apropie de el. Spinările li se îndreaptă un pic. Un atenian mai în vârstă, cu păr şi barbă lungi, argintii, întreabă cu ce scenă să înceapă. Gelon le răspunde că alegerea le aparţine, lucru care mi se pare ciudat la început, dar apoi înţeleg că le clădeşte încrederea. Aleg un agon: scena în care Medeea îi spune pentru prima dată corului că vrea să-şi omoare copiii, iar corul îi răspunde că e o mamă groaznică. Şi îmi aduc aminte noaptea când Gelon mi-a zis că vrea să facă asta. A cântat atunci un fragment al corului din Medeea. Era un pasaj cu câteva scene mai târziu, când copiii sunt deja morţi, şi am senzaţia stranie că timpul se amestecă şi, o clipă, mi se pare că trecutul şi viitorul nu sunt deloc separate, ci doar bucăţi diferite din acelaşi cântec, mereu cântate, căpătând înţeles doar când sunt auzite. Iau o gură de vin şi i-l întind lui Paches, dar el abia dacă gustă. Îl întreb ce-i cu el, şi îmi spune că vrea să aibă capul limpede pentru scenă. Da, lucrurile încep să devină ciudate. Numa se chinuie cu peruca, încâlcită rău, şi Gelon trebuie să i-o deschidă cu forţa.

— O să avem curând recuzită adevărată, spune Gelon. Am comandat-o de la Alekto. E cea mai bună prăvălie din Siracuza pentru tot ce ţine de teatru.

Numa încuviinţează şi îşi fixează peruca pe cap cât de bine poate. Ca şi înainte, începe să se transforme, mai întâi subtil, o înclinare a capului, o privire schimbată, dar până la urmă chiar şi felul în care respiră e altul şi nici n-apucă să spună un cuvânt că unul dintre copii scapă un ţipăt scurt de frică. Mă uit şi văd că e Strabo. Unul dintre tovarăşii lui îi pune repede mâna la gură şi îl trage lângă el. Numa a dispărut şi a rămas doar Medeea. Ea îi spune corului că nici vorbă să trăiască copiii. Asta ar însemna ca Iason să rămână cu ceva. Dacă un om are ceva, poate construi pe baza aia. Ca un ţăran căruia i-au pierit recoltele, dar poate să planteze oricând seminţe noi, însă, dacă îi iei tot, dacă otrăveşti pământul astfel încât să nu mai poată creşte nimic, atunci e cu adevărat pierdut. Şi totuşi, pe măsură ce cuvintele sunt rostite, simţi furnicătura aceea ciudată că Medeea vorbeşte, de fapt, despre sine: mărturisind ce i s-a făcut ei, chiar mai mult decât ce urmează să facă ea însăşi.

E rândul corului. Ne uităm cu toţii la ei, să vedem cum răspund. N-au peruci. N-au costume. Se presupune că sunt doamne nobile din Corint, dar între ce ar trebui să fie şi ce sunt e o distanţă pe care doar cineva dornic de o moarte urâtă ar încerca s-o sară. Lanţurile de la glezne zornăie când îşi târăsc picioarele, într-o încercare jalnică de dans. Mi-e milă de ei. N-au muzică, iar un cor, mai mult decât orice alt rol, are nevoie de muzică pentru a prinde viaţă.

— Ne ocupăm de asta, băieţi, zic. Nu vă fie teamă. O să aveţi şi muzică adevărată în curând. Atât de zgomotoasă, că pe lângă ea un ditiramb o să pară cântec de leagăn. Acum doar exersăm.

Membrii corului încuviinţează şi continuă să-şi mişte picioarele într-un soi de ţopăială. Gelon începe să fredoneze probabil muzica pentru scena asta, pen’ că, preţ de o clipă, Numa iese din rol şi zâmbeşte, nerăbdător, apoi dispare din nou şi se întoarce Medeea, care priveşte corul cu sfidare. Gelon fredonează mai tare. Nu-i ca şi cum am avea muzicieni adevăraţi cu instrumente, dar e ceva şi se înfiripă un ritm. Îl simt. Bătrânul cu părul argintiu e cel mai bun dintre ei. Se avântă, îşi loveşte genunchiul şi îi îndeamnă şi pe ceilalţi. Se pare că vitalitatea lui e molipsitoare, căci corul începe să-şi mişte picioarele mai repede, iar lanţurile se zvârcolesc în jurul gleznelor ca nişte şerpi cenuşii şi poate că e doar închipuirea mea, dar parcă zornăitul lanţurilor ţine ritmul cu melodia pe care o fredonează Gelon.

— „Nu poţi să faci asta“, cântă corul. „Sunt copiii tăi. Este împotriva legii zeilor.“

— „Zeii?“ ţipă Medeea, arătând spre cer. „Nu sunt eu nepoata zeului-soare, a cărui lumină străluceşte acum asupra voastră? Nu-mi vorbiţi mie despre legea zeilor! Priviţi soarele. El luminează toate faptele, la fel.“

Medeea se învârte în aer şi face o plecăciune.

Corul urlă că asta e împotriva firii. Că până şi lupii din pădure îşi apără puii.

— „Nu e posibil. Poate că soarele luminează toate lucrurile, dar face asta ca zeii să ne vadă mai bine faptele şi să judece.“

Gelon fredonează mai tare, şi îmi dau seama că vocea lui nu e singură. I s-a alăturat cea a lui Dares, la început ezitantă, dar tot mai încrezătoare pe parcurs, iar când îl văd pe Dares, şi alţi copii li se alătură. Nu toţi au simţul ritmului sau ureche să prindă melodia, aşa că, din multe puncte de vedere, muzica e mai proastă, dar vocile băieţilor creează un efect ciudat, nerostit, pe care însă sunt sigur că toţi îl simt. Parcă ar fi vocile copiilor Medeei, muzica lor, prin care îşi roagă mama, alături de cor, să le cruţe vieţile. E tulburător, şi simt cum mi se zbârleşte părul, în timp ce dezbaterea continuă între cor şi Medeea. Dar, deşi ei sunt cincisprezece, iar ea numai una, voinţa ei domină, iar argumentele corului se veştejesc, în timp ce murmurul copiilor se înalţă tot mai sus şi, aproape de final, se adaugă o notă ciudată. Mă uit şi văd că e Strabo, cel mai mic dintre ei, şi totuşi piuitul lui strident pare să se ridice deasupra celorlalţi, aşa că-mi spun: S-ar putea să avem ceva aici. Ăsta ar putea să fie un teatru adevărat. Suntem regizori, ce mama mă-sii! Dar atunci cântatul se opreşte brusc şi corul o rupe la fugă, speriat.

— Ce căcat se întâmplă aici? răcneşte cineva din spate.

Spre noi vine un zdrahon. Are o bâtă atârnată peste umăr şi o privire nebună în ochi. E Biton.

— Seara bună, Biton, zic, forţând un zâmbet. Cum merge treaba?

Nu răspunde, doar se uită în jur. Priveşte scena de parcă ar vedea-o printr-o perdea roşie: Numa cu peruca pe cap, corul ghemuit departe, roaba plină cu mâncare. Totuşi, furia i se diluează un pic şi se amestecă cu nedumerirea când vede copiii.

— Ce se petrece? întreabă Biton.

Mă pregătesc să răspund, dar Gelon mă opreşte şi face un pas în faţă.

— Nu-i treaba ta, Biton. N-are rost să faci tărăboi.

Biton îl priveşte pe Gelon. A fost o vreme când se înţelegeau destul de bine. Fiul lui Biton lucra la fabrica noastră, şi uneori mai mergeam împreună la pescuit.

— Le dai de mâncare nenorociţilor ăstora?

Gelon îi spune lui Biton că s-ar putea ca ei să fie tot ce a mai rămas din teatrul atenian. Că punem în scenă o piesă ca să-l păstrăm viu pe Euripide, fiindcă Atena s-ar putea să ardă, dacă spartanii o vor asedia.

În ochii lui Biton se aprinde o lumină sălbatică la gândul că Atena ar putea să ardă, dar se stinge repede, înlocuită de altceva.

— Le dai de mâncare nenorociţilor ăstora. Ăla de-acolo e fiul lui Anchise.

Arată spre copilul blond care ţine bucata de brânză.

— Atenienii i-au omorât tatăl. Şi micul Strabo. Fratele lui a fost străpuns cu o suliţă pe la spate după ce s-a predat. Am văzut cu ochii mei. Îi aduci pe copiii ăştia aici ca să-i hrănească pe ucigaşii familiilor lor? Asta faci, omule?

Slăbiciunea lui Biton a fost întotdeauna vinul, aşa că scot unul dintre burdufuri.

— Pare că ai gâtul cam uscat, Biton, zic. Ia de bea.

Îmi dă peste mână şi calcă pe burduf, strivindu-l sub cizme până când plesneşte, iar vinul ne lasă stropi stacojii pe genunchi. Apoi mă apucă de gât şi mă ridică efectiv de la pământ.

— Dacă îmi mai întinzi o dată vin, îţi sparg căpăţâna, Lampo.

Gelon face un pas în faţă şi Biton mă lasă jos. Cad gâfâind în praf.

Acum stau faţă în faţă, pregătiţi să se ia la trântă. Gelon e înalt şi musculos, puternic, dar Biton e imens şi are o constituţie de bou. Nu sunt mulţi în faţa cărora l-aş vedea învins pe Gelon, dar Biton ar fi unul dintre ei.

— Încetaţi! strigă Dares.

Se aruncă între ei, un drăcuşor curajos.

Biton se uită în jos la copil. Are spume la gură şi nu-s sigur că îl vede măcar pe Dares.

— Tatăl meu şi fiul tău au luptat împreună, spune Dares, întinzând mâna şi atingându-i braţul. Erau prieteni buni.

Lui Biton îi tremură obrajii şi are un pumn încleştat, şi mă gândesc: O, nu, o să-l lovească pe băiat. Dar nu. Doar se dă încet înapoi.

— Asta n-o să rămână aşa, Gelon, mă auzi? Data viitoare, cu copii de faţă sau nu, o să se întâmple.

— Oricând vrei tu, Biton. Doar spune.

Biton dă din cap.

— O să te găsesc. Te crezi tare, dar nu cred că faci nici cât o ceapă degerată. Ştiu că te prefaci. Te ştiu de când erai mic şi, o, ce slab erai. Plângeai întruna şi cântai ca o fetiţă. Eşti moale, Gelon, şi o să le arăt tuturor cât de moale eşti, de fapt.

Lui Biton îi zvâcneşte o tâmplă, iar în ochi nu mai are nimic: o mare neagră sub o eclipsă. Nu s-ar da în lături de la nimic. Pământul e putred, şi nicio sămânţă nu va mai creşte vreodată. Propria noastră Medeea.

— Ne mai vedem noi, Gelon.

Îşi aruncă bâta peste umăr şi pleacă. Mi-e milă de prizonierul care îi va ieşi în cale în noaptea asta. Chiar şi Gelon arată tulburat, iar câţiva dintre copii par gata să izbucnească în plâns. Strabo îşi îmbrăţişează calul de lemn ca să se liniştească. Actorii întârzie să revină, dar până la urmă se întorc. Paches e primul, urmat de Numa şi de atenianul cu părul argintiu. Încet-încet, vin şi ceilalţi din cor, pe rând. Deşi sunt încă speriaţi rău, iar croncănitul unei ciori aproape că îi face s-o rupă la fugă într-un tunel.

— Nu vă faceţi griji pentru Biton, zic. Faza e că lui îi place mai mult Sofocle.

Nu râde nimeni, deşi Gelon mă priveşte de parcă-i mulţumit că am spus o glumă. Dă din cap şi începe să fredoneze muzica scenei. O vreme cântă singur, până când i se alătură Dares. Corul îşi mişcă picioarele pe ritm şi zornăitul lanţurilor se amestecă cu melodia, făcând totul mai intens. Numa se fâţâie prin faţa lor. Nu e încă Medeea, dar nu mai e nici el însuşi. În cele din urmă, şi Strabo începe să fredoneze, cu calul de lemn apăsat de buze, de parcă ar fi un instrument la care cântă el. Reiau scena, şi poate că tocmai venirea lui Biton le-a dat energia şi spaima de care aveau nevoie, pentru că iese şi mai bine decât înainte, mai sălbatic, mai trist, mai disperat, şi mă gândesc: E adevărat ce facem noi aici.

Suntem regizori.