| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Emilian Iachimovski* Dacă nu te visează nimeni, nu exişti. Furtuni de cai şi flăcări de vânt rătăcesc peste chipul lui, ca o rochie de mireasă în mărăcini pe câmpia crăpată, ca tăcerea nelipsită de la prânzul cu un singur fel de mâncare. Doar zgomotele rămâneau aceleaşi în camera din care plecase. Sunt unii care mai vorbesc despre asta ca şi cum ar povesti un film pe care nu l-au văzut niciodată * Oamenii trăiau singuri în spatele unui ziar deschis pe care-l citeau fără să înţeleagă nimic. O mână umbla pe sub piele în trecutul îngrămădit ca o pătură veche, într-un colţ de odaie. Le era rău cu ochii deschişi. nu mai găseau gările din oraşele rătăcite ca nişte cărţi poştale, din vechi staţiuni ce azi nu mai există * Băuse multe drumuri şi setea nu-i trecea, călătorea continuu prin pulberea tăcerii care-i creştea din tălpi, ca un cearşaf sub somn. Celulele trosnind, plesnind, murind, sub roţile de praf, le-aude, tot mai la Nord fără de niciun Sud, prin jungla morţii sfârâind, ţipenia de om. * Două somnuri cu acelaşi vis în oraşul Borges-Aires, se sting în lumânarea de pe hol. Auzea bătăi în uşa de aramă, pendula căuta spre el, şi-un firicel prelingea. Pierdea Timpul! Timp urinat în piaţa de sub statuia Poetului, întotdeauna Poetul Ce Se Sinucide! Nici fericit şi nici nefericit, doar unul care merge pe o punte, şi merge, şi merge, şi merge, fără să se întâmple nimic... * Tăcerea şi Noaptea sunt două vase comunicante, ca el cu fratele lui pe marea tocită de corăbii şi de ace magnetice, pe plaja din făina oaselor tatei. Ce ştia el despre tată era doar flora tăcerii. Ce ştia despre fratele lui era singurătatea lovită pe o trecere de pietoni, că avea ochii negri şi plângea, că într-o zi a murit. Că era vara, şi-l auzea cum îl chema şoptit de după sobă, că soba era rece ca moartea. Inima îi căzuse în gol ca un lift, cu care ar fi vrut să urce deşurubând timpul, până dincolo de lumina analgezică de deasupra patului. * Trecea din om în om ca autobuzul prin staţii. Cobora, urca, nu cobora, nu urca, uşile se închideau. Ştia oameni născuţi îmbrăcaţi, sau cel puţin cu chiloţii pe ei. Dinspre ei nu avea parte de sinceritate. Mereu aveau ceva de ascuns... E cineva pe-afară? Doar Unul care plouă! * Din foile cărţii ca un fluture căzut cu faţa în jos, auzea hohotul zilei ca dintr-o groapă, unde se aruncă toate cuvintele. Şi asta se tot repeta. Cuvintele i se stingeau în gură ca nişte lumânări, ca şi cum dintr-odată sub cerul mânjit de noroi, înţelegea că Moartea şi Viaţa sunt surori gemene. Viaţa golită de moarte nu capătă sens. Poţi să mă uiţi că te iubesc! (din volumul Încă o zi, în curs de apariţie) |