,,Zgomotele lumii”

Volumul de poeme maki haku de Alexandru Ovidiu Vintilă se prezintă drept un demers poetic unde sunt proiectate aspectele acutizate ale peisajului cotidian sub forma unor versuri minimaliste, dar care ascund în interiorul anatomiei semantice o suită de mesaje reflexive cu privire la capriciile existenţei individuale, dar şi colective. Cartea este însoţită de o analiză atentă, prin comentariile de pe coperta a IV-a, scrise de Ion Pop şi Matei Vişniec, care sintetizează foarte bine stilul lui Alexandru Ovidiu Vintilă: „cu gesturi fine de caligraf al sensurilor şi al esenţei, el ne ghidează prin ceea ce nu poate fi înţeles şi perceput decât prin poezie” (Matei Vişniec).

La nivelul multora dintre poeme, domină o stare de căutare, chiar primul poem ne introduce în acest deziderat al eului care se află într-o continuă călătorie prin frânturile realităţii exterioare, în ipostaza unui contemplator, care ajunge să versifice tot ce resimte că poate fi supus procesului de metaforizare. Se stabilesc coordonate referenţiale de ordin biblic, care devin mărci ale stilului, reverberând şi în alte poeme. Astfel, poetul ipostaziază o legătură între sacru şi profan, evidenţiind micimea mundană în comparaţie cu instanţa divină ce domină planul existenţial, însă reliefează şi nevoia umanului de a avea un pilon metafizic, care să îi poată ghida parcursul fiinţial, mai ales în momente în care derapajele istorice provoacă schimbări sociale: „în treizeci de ani şi/ până în prezent/ când graniţele mentale/ şi condiţiile de trai/ s-au schimbat/ şi cerurile se amestecă odată cu lumea/ oriunde am fi avem nevoie de/ zei ocrotitori/ (care să orchestreze simfonia progresului/ veşnic),

Imaginarul cromatic a lui Alexandru Ovidiu Vintilă fixează foarte bine detaliile unor locuri ce susţin ideile care apar în poeme, ajutând la livrarea mesajelor într-o formă intensă, fiind în consonanţă cu întregul tabloul al melancoliei şi al altor trăiri ilustrate de poet: „din piaţa de peşte a oraşului vin veşti/ [...] de jur împrejur aceşti trecători-fantomă/ somnambuli/ alb de argint verde-albastru-agresiv frumoase flori/ galben-portocalii-violet/ în vitrine/ sunt culori magice ale/ unui răstimp/ uitat”.

Dincolo de a transmite neliniştile colective, cu cât înaintăm în volum, eul îşi asumă rolul de a-şi transmite şi viziunea cu privire la condiţia poetului, fiind conştient totodată că din această poziţie nu îşi poate aroga o autoritate sapienţială: „cu disperare/ priveşti de după perdele/ arborii înalţi/ care străjuiesc un bulevard pustiu/ gesturile şi intenţiile trecătorilor de pe o stradă/ în seara aceea sau poate că/ o repede apă a morţii ne va închide/ pe toţi etanş într-o cutie transparentă/ [...] în afara faptului că a fi poet/ nu înseamnă nimic/ de obicei/ suntem/ copleşiţi/ de tristeţea/ profundă/ a norilor”.

Este foarte interesant cum poetul a ales ordinea unor poeme din dorinţa de a stabili o antiteză, dacă urmărim cu atenţie apariţia lor. În poemul Culorile sumbre ale unui timp de o teribilă forţă a răului se trasează o imagistică apocaliptică unde comunicarea interumană este efasată, devenind un status quo: „căci/ sunt multe sau puţine/ cuvinte/ sau chiar niciunul/ şi se poate/ trăi/ şi/ aşa/ din senin”. Poemul următor adoptă o imagistică opusă, bazată pe imagini auditive, care compensează şi reabilitează atmosfera din poemul precedent: „era o vreme/ surle şi trâmbiţe au răsunat acide/ locuiau un spaţiu sonor cu o/ confuzie gravă/ văd dantelării roţi dinţate se învârteau/ pe faţa imensă a cerului”. Astfel cele două poeme sunt legate într-un mod organic, fapt care contribuie la fluiditatea textuală.

Chiar dacă realităţile din sfera socialului îngheaţă orice urmă de optimism, observăm că imaginaţia şi visul sunt metodele care pot salva lumea de la un colaps umanitar. Poetul ne surprinde şi cu inserţii solare, unde discută despre lucrurile simple sau îndreptarea atenţiei către aspecte estetice ale vieţii: „imaginaţi-vă/ la propriu/ o femeie care stă/ cu ochii închişi/ într-un lan de flori/ între cotidianul cotropitor şi visul veşnic/ chimeric/ ne rotim după soare/ jucând acest joc al lumii/ cunoscut de noi: năucitoare”.

Autorul glosează şi pe marginea unor teme sensibile cum ar fi existenţa tendinţelor beligerante, care încă sunt vii în structura condiţiei umane, fiind un prilej de interogaţie şi pentru cititori, care se pot întreba cum de am ajuns în acelaşi punct nevralgic al istoriei, cu toate că deţinem lecţiile trecutului: „era plin/ ochi/ ochi mulţi/ supravieţuitori/ ai multor zile cu pace şi/ câteva războaie/ cu ei/ între ei/ cu drepturile inalienabile/ dat fiind că/ omului îi place să/ jubileze şi să asculte /singur” sau „jos e pământul populat de vulpi/ sunt oameni fotografiindu-se extatic/ şi oameni care pozează alţi oameni/ oameni închişi în vieţile proprii/ care trec pe lângă evenimentele istoriei/ şi nici că le pasă”.

În cadrul dezolant al unei lumi aflate în derivă sunt inserate şi fante de lumină, sub forma unor versuri sensibile, (cvasi)romantice, care scot la iveală vulnerabilităţile eului, dar îl şi stabilizează totodată, potenţând gradul intimismului poetic. Izolarea în punctul unui moment tandru alcătuieşte o enclavă ocrotitoare, unde este prins eul, distanţându-se astfel de climatul atroce al lumii: „în adâncul unei perfecte izolări/ s-a ridicat o dimineaţă senină/ atunci/ acolo/ când/ mâinile ei albe/ atât de frumoase/ [...] dar eu eram legat de ea/ ne priveam cu minţile noastre/ prin ferestrele prin care cu greu treceau/ razele soarelui/ ţipetele se auzeau de departe”.

La nivelul volumului se resimte o continuă stare de meditaţie, însă ceea ce reţine atenţia într-un mod pozitiv este felul în care este introdusă. Poetul ştie cum să construiască imagini exterioare ale anumitor locuri, fenomene, părţi ale zilei, care funcţionează foarte bine asemenea unor preambuluri picturale, ce preced versuri cu o încărcătură reflexivă profundă. Acest fapt, ce expune aspectele contorsionate ale existenţei, este redat foarte bine în poemul următor: „ce-i drept nu m-am înstrăinat de nimeni/ până la piaţă/ am urcat un deal/ am coborât o pantă/ la vremea asfinţitului a curs o ploaie torenţială/ iar noaptea/ acum muşc dintr-un măr/ în faţa mea am un coş mare cu fructe/ verzi-aurii/ adică încerc să spun câteva lucruri/ despre nevralgiile care mă pun pe gânduri”.

Aşadar, volumul de poeme al lui Alexandru Ovidiu Vintilă îşi încântă cititorii prin profunzimea mesajelor transmise şi prin pleiada de imagini vizuale care încrustează scrutările sale poetice prin cele mai misterioase şi complexe straturi ale vieţii cotidiene. Poetul ştie cum să transmită senzaţii intense prin înrămarea versurilor într-o cromatică vibrantă care conturează o poezie convingătoare, cu inserţii livreşti şi crâmpeie biografice.