Între furnici şi stele

Deşi am opintit într-un peş, n-am reuşit să includ culoarea portocaliu (sau oranj) între preferatele mele. Motivul strădaniei? Muzica trupei Tangerine Dream. Electronică, progresivă, ambientală, de avangardă, New Age, experimentală etc. Nu pot fi obiectiv cu acest gen muzical, nici faţă de acest trio. Şi n-am încotro: mărturisesc „păcatul” de a-mi fi plăcut de la prima audiţie un album TD ascultat complet. S-a nimerit (fireşte, tot la Europa Liberă!) Force Majeure (1979). Norocul meu, zic acum, pentru că de-aş fi auzit, de exemplu, Cyclone (1978), mă îndoiesc să-l fi primit cu atâta entuziasm. Experimentalismul ciclonic, cu multe pasaje vocale, potrivite krautrockului german ce făcuse furori la începutul anilor 1970, mi-ar fi blocat canalele receptoare, lăsându-mă cu admiraţia rece şi contorsionată. Pot suporta nonşalant revărsarea gălăgioasă ce închipuie vreo nouă paradigmă muzicală, dar dacă nu-mi trezeşte minima plăcere a cufundării în fotoliu (de catharsis nu zic!), las altora mândria înţelegerii depline şi superioritatea cunoaşterii limbii germane. Literare!

Force Majeure a fost ca o rază ţintită de laserul vreunei nave spaţiale extraterestre asupra sensibilităţii mele de copil al clasei muncitoare, vieţuitor în marginea civilizaţiei secolului XX. Aveam ceva cunoştinţe, mai degrabă teoretice decât practice, despre cuceririle ştiinţei, citeam cărţi traduse în colecţia „Idei contemporane” şi ascultam cu satisfacţie discuri semnate Emerson, Lake & Palmer, Jean-Michel Jarre sau Walter Carlos, fără să-mi explic de ce învăluirile sonore obţinute cu ajutorul sintetizatoarelor se pliază pe – cum să spun? – conturul puterii mele de scormonire în abisul conştiinţei. La vârsta aceea mă simţeam în egală măsură sfâşiat de dorinţe şi aspiraţii contrarii, deoarece ascultam şi blues, şi disco, şi punk, şi multe lucrări simfonice. Albumul TD a lovit cu toată forţa (tautologie inerentă!) şi m-a pulverizat, m-a exclus din mine, m-a făcut să (mă) observ – straniu, realist şi neverosimil – cum plutesc în „raza viorie” ca praful cosmic evocat de Eminescu într-un poem. A urmat la ascultare, destul de repede, albumul Tangram (1980). Nu mai trebuia nimic să devin fanul trupei. Aşa că, prin toamna lui 1981, când am citit într-un ziar anunţul unui bucureştean că vinde două discuri TD, m-am dus imediat să le iau. Alpha Centauri şi Atem, (re)publicate împreună ca dublu album m-au dezumflat. Prea experimentale sau prea avangardiste pentru bietele mele urechi, îndesate deja cu trei ani de lucru în câmp magnetic generat de tensiunea reţelei de 110 kV. Între timp îmi cumpărasem magnetofon şi găsisem de unde să copiez pe bandă Force Majeure & Tangram, viteza 19, stereo. Le-am ascultat foarte des în deceniul satanic. Mă eliberau de stresul istoriei şi de promiscuitatea înşelătoare a traiului zilnic, făcându-mă să plutesc plin de ignoranţă între furnici şi stele fără să consum substanţe halucinogene sau să port la gât obiecte apotropaice, precum alţii de vârsta şi educaţia mea. Puteam să fiu altundeva? Inutilă şi jalnică întrebare...

În 1979, TD aveau deja o istorie bogată şi peste 10 albume de studio, înregistrate cu echipamente electronice de cea mai nouă fabricaţie, unele anume concepute de – şi pentru – ei. Edgar Froese, „creierul” şi „proprietarul” mărcii TD, activa din adolescenţă în domeniul multimedia, atras de literatura dadaistă, pictura lui Dali, filmele de anticipaţie şi muzica numită concretă. Doi muzicieni care au trecut prin TD – Klaus Schulze, Peter Baumann – au cariere notabile şi discuri importante. După decesul lui Froese (2015), TD a rămas „moştenire” unor alumni care continuă linia consacrată, editând albume cu material din arhive, cât şi compuneri proprii, în efortul de a păstra spiritul curentului artistic recunoscut ca „şcoala berlineză” (mult mai pe larg manifestată decât ţine zona muzicii electronice). Majoritatea trupelor se destramă sau îşi schimbă numele atunci când moare principalul actant al grupării. Preluarea (sau trecerea simbolică de torţă) petrecută la TD e o ciudăţenie greu de înţeles, dacă n-o fi cumva doar chestiune financiară (dat fiind că titulatura poate aduce bani). Oricum, la fel ca în cazul trupelor obstinate să-şi continue activitatea fără figura de referinţă, discurile noi sunt irelevante. Irelevanţă care, componistic, la TD s-a instalat pe la jumătatea anilor 1980.

Toate numele importante din rock au început să se afirme onest, cu timide încercări înnoitoare, neluate în seamă de public. TD editaseră patru discuri până la Phaedra (1974, Virgin). Acesta i-a propulsat în stratosferă. (Contextul se găseşte pe internet.) Varianta surround lucrată de Steven Wilson în 2019 a fost reeditată recent pe blu-ray, cu sunetul nealterat, însă ornat cu pozele celor trei „visători”: Froese, Baumann şi Christopher Franke. N-am priceput raţiunea deciziei, nici nu transpir să înţeleg totul.

E suficient că pot încă să visez, fără să fiu vizionar...