Vremea ediţiilor complete

„Oare de ce nu remixează Steven Wilson în surround şi muzica lui Mozart?” Întrebarea mi-a scris-o pe WhatsApp o prietenă internaută pe care n-am întâlnit-o niciodată, ale cărei opinii şi preferinţe rockeristice îndreptăţesc vorba de alint „internăucă” (atribut ce ni se potriveşte tuturor). Ca foarte mulţi iubitori ai rockului dur, abraziv şi lipsit de compromisuri, nici ea nu înţelege cum devine cazul cu formatul sonor definit în limba engleză de termenul surround. Să explic aici sau în alt (con)text, mi se pare la fel de util precum renumita frecţie la piciorul de lemn luxat. Dar aş îndrăzni o aroganţă: asta ţine de ceea ce profan se numeşte „ureche muzicală”. Altfel zis, percepţia complexă a muzicii e un fenomen accesibil oamenilor dotaţi cu un anumit talent, capabili „să audă” instrumentele doar privind partitura. Iar majoritatea acestor norocoşi activează profesionist în aria muzicii simfonice. Unde înregistrările surround abundă şi sunt de calitate ireproşabilă, inclusiv multe lucrări ale lui Mozart!

Însă „urechea muzicală” nu este definitorie în chestiunea formatului disputat. Deşi are numai două urechi, omul aude firesc în surround toate sunetele care îi parvin de jur-împrejur, fie zgomote de orice natură, fie note muzicale produse de instrumente diferite, simple sau sintetice, tradiţionale sau electronice. E posibil ca unii oameni să nu suporte mai mult de două căi de transmitere a conţinutului muzical? Aici îmi revine în memorie o scenă din filmul lui Miloš Forman, Amadeus: un personaj cu pretenţii de cunoscător în ale operei îi zice lui Mozart că a scris nişte arii cu prea multe note, iar ascultătorii nu le pot prinde pe toate, aşa că trebuie să mai taie din ele! 2.0, 2.1, 4.0, 5.0, 5.1, 7.1, 9.2 sau 11.2: indicaţiile atestă numărul de canale ce redau fluxul sonor din piese înregistrate în studio pe console cu până la 48 de piste. Nu întreb câţi oameni rezistă asaltului răsunător executat de difuzoare distribuite judicios într-un spaţiu adecvat, ci reiau observaţiile pertinente făcute de doi tipi competenţi: Nick Mason, bateristul trupei Pink Floyd, şi Frank Zappa, genialul muzician situat în avangarda rockului. Prin 1973-1974, amândoi sesizau posibilităţile de exprimare în format quadraphonic şi se entuziasmau visând în perspectivă. Dar amândoi vedeau că sunt prea puţini amatori dispuşi să cheltuiască sume consistente pentru a-şi procura echipamentul necesar bunei receptări. Zappa o spunea şi altfel: anume că, în condiţiile în care mulţi semeni nu au ce să mănânce, e greu de crezut că vor sacrifica bani pentru al doilea amplificator, plus difuzoarele obligatorii. (Pe atunci, magnetofoanele cu 4 piste puteau livra sunetul în două unităţi de amplificare şi chiar se comercializau benzi magnetice preînregistrate quadraphonic.)

Dar „tehnica evoluează”, cum proclama un văr al meu acum 47 de ani, iar azi preţul echipamentului nu mai este prohibitiv precum în urmă cu jumătate de veac. Constatăm explozia formatului surround numit Dolby ATMOS, uzual pe 7.1 canale, cu rata de eşantionare 24/48 (bits/kH). Instalaţiile de concert cu pretenţii includ toate „jucăriile” (software şi hardware) trebuitoare, iar experienţa auditivă – spun cei care au participat – întrece aşteptările. Şi consumatorul casnic are posibilitatea să primească – via internet – muzica de ultimă generaţie în format Atmos. Rămâne de văzut dacă e o modă sau nu, dacă muzicienii vor dori să lucreze, ca Zappa, între 10 şi 14 ore în studio ca să obţină tot ce se poate mai bun. Sau dacă vor ceda iniţiativa către Inteligenţa Artificială, ei mulţumindu-se cu input-uri.

Şi pentru că unii participanţi la festinul de odinioară încă mai poftesc la delicatese, asistăm de câţiva ani la – să spun aşa – festivalul ediţiilor complete. Discurile de referinţă sunt digitalizate şi repuse în circulaţie (CD+BD) cu versiuni din concert, spre mulţumirea bătrânilor fani cocârjaţi de reumatisme. Anul 2025 ne-a adus două bucurii nesperate: Pink Floyd – At Pompeii MCMLXXII (2CD+BD) şi Deep Purple – Made in Japan 1972 (5CD+BD). Amândouă blu-ray-ele beneficiază de coloane sonore marca Steven Wilson, care le-a remixat 2.0, 5.1 DTS şi 7.1 Dolby Atmos. Am beneficiat şi eu de amabilitatea prietenului cu echipament complet de audiţie, corect amplasat într-o cameră dedicată, şi-am ascultat cu multă atenţie fluxurile multicanal. Cinstit vorbind, nu m-am tăvălit pe jos de plăcere! Explicaţii? 1) Piesele fiecărui disc îmi sunt atât de cunoscute, încât e destul să citesc titlurile pe copertă, că le şi aud cumva în cap; 2) Wilson a fost suficient de inteligent să nu modifice volumul, dinamica, balansul şi ce funcţiona perfect în corpul muzical. Plenitudinea surround e prezentă cu discreţie; de aici, probabil, senzaţia că nu (s-)a schimbat nimic. Ori poate îmi lipseşte mie urechea chitită pe depistarea intervenţiilor...

Revelaţia reeditării Pink Floyd este imaginea restaurată la 4k. Asta nu se povesteşte, se vede!