Terapie plutitoare

N-am fost niciodată la Festivalul de Jazz de la Gărâna. Greu să cred că voi ajunge în viaţa asta, mulţumită bolii care mi-a încăierat globulele sângelui şi nu dă semne de vindecare nici cu OUG. Două sunt motivele neparticipării: 1. apetenţa mea pentru muzica de jazz, în general, e la cotă medie; 2. reticenţa faţă de manifestările populare (demonstraţii, adunări, proteste sau marşuri colective) e la cotă maximă, stimulată de cei peste 36 de ani de lucru sub tensiune şi în singurătate. Am participat însă la suficiente concerte de rock, blues şi chiar jazz, ca să înţeleg cum funcţionează fenomenul adeziunii la anumite stări de spirit sau valori. Indiscutabil, îmi lipseşte nevoia consumării adrenalinei după reţete anume preparate. Şi am obstinaţia să cred că muzica, indiferent de genul ei, trebuie să-ţi aducă starea de graţie numită catharsis mai ales atunci când o asculţi singur. Compania prietenilor poate fi folositoare, dar de multe ori te înşală cu bunăvoinţă, fiindcă tinde să impună ceea ce place altcuiva şi-ţi deturnează propria opţiune. Nu mai pomenesc de adjuvantele obişnuite ale acestor „reuniuni”, ajunse în vara lui 2025 subiect de ştiri şi emisiuni senzaţionaliste, plus ceva oprobriu oficial, ipocrit.

N-am fost la Gărâna, dar apreciez la superlativ ce a realizat Marius Giura & echipa lui. Am încercat să mă ţin la curent cu evenimentele de acolo, căutând să şi ascult diversele trupe – unde altundeva decât în mediul internetic, atât de comod pentru consumatori însinguraţi, ca mine! Aşa că, atunci când am găsit într-un chioşc multifuncţional numărul pe august al revistei Orizont, a Uniunii Scriitorilor din România, girată de Filiala Timişoara, l-am deschis la interviurile luate de Adriana Cârcu directorilor Festivalului, citind pe nerăsuflate cele două pagini. Imediat am întocmit o listă de interpreţi şi titluri, începând cu Nils Petter Molvaer, al cărui disc din 2016, Buoyancy, şedea în raftul cu viniluri, ascultat o singură dată, înainte de pandemie, atunci când l-am cumpărat, nou-nouţ, dintr-un impuls abia azi explicabil.

Mi s-a întâmplat de mai multe ori să „descopăr” la un moment dat o trupă, un artist, un gen muzical, deşi cunoşteam realizările lor îndeajuns, încât îmi zburdau în jurul urechilor fără să le mai iau în seamă. Face parte din firescul şi frumuseţea vieţii, care trece pe lângă noi sau cu noi odată. Procesul receptării e, cred, invers: noi trecem pe lângă un arbore, o floare, un petic de iarbă, o clădire – şi nimic nu ni se pare ciudat, fiindcă ne-a intrat în obişnuinţă; şi deodată ne oprim să privim arborele, floarea, peticul de iarbă, clădirea – şi parcă le vedem prima oară! Sunt frumoase? Sunt urâte? Ne încântă sau ne crispează percepţia? Aproape că nici nu contează, dacă momentul acela aduce a revelaţie (ci nu o revelaţie)! Prea mult trăim sub limita măruntei supravieţuiri, iar agitaţia ne prinde-n asprimea bătăliei pentru existenţă; de ce n-am ciuguli fărâmitura unui ospăţ divin, îmbogăţindu-ne nimicnicia?

Sigur că am cunoştinţă de jazzul nordic. Mi s-au rotit în player destule discuri, ba chiar s-au oprit şi-n rafturi câteva CD-uri şi niscai viniluri. Totuşi, recunosc: afinităţile mele cu feeling-ul scandinav se manifestă sinusoidal, ca mielomul de care nu mă vait, dar îl numesc, poate scap de el! Molvaer, Jan Garbarek, Terje Rypdal, Palle Danielsson, Arild Andersen şi atâţia alţii mi-au umplut nişte ore de audiţie, smulse fără pătimire din timpul de băut (vorba lui Nichita Stănescu) – dar de „băut” blues, şi rock, şi punk, şi pop, şi simfonice... Totdeauna ascultam cu interes, captivat de precizia instrumentelor, de fineţea execuţiilor, de fidelitatea acustică. Însă plăcerea se lăsa aşteptată, iar purificarea nici atât. Până la reluarea (întâi internetică a) discografiei lui Molvaer, într-o zi nechemată de toamnă caniculară, cu hidratare din belşug – apă plată şi fructe zemoase, nici pic de alcool, suc sau bere, cel mult o cafea (e drept, la ibric!).

A fost ca reînvierea unei mari iubiri. Combinaţia de sonorităţi moderne – chitări, tobe, bas, pian, clopote, zgomote prelucrate electronic, secvenţe din alte piese – cu trompeta lui Molvaer mi-a pătruns direct în inima întărită cu un stent, subţiind ceva din grosimea colesterolului depus pe-acolo, fără să-l elimine complet. (Să fi reuşit, pesemne că zburam în stilul yoginilor din filmele fantasy!) Dar am simţit că plutesc într-un fel particular, aşa cum n-am plutit niciodată ascultând alte muzici. Titlul albumului sau ilustraţia lui Řrnulf Opdahl de pe copertă să-mi fi indus senzaţia de fluiditate discontinuă? Aş spune că a fost o levitaţie magică, produsă nu de anularea gravitaţiei sub acţiunea unui câmp magnetic, ci de potenţarea electricităţii remanente în trupul meu cu ajutorul muzicii ştiute de vreo trei decenii – şi care îmi lunecase pe lângă urechi aşa cum, într-o zi de toamnă cristalină, curg şirurile de funigei duse de-o părere de vânt pe deasupra unei ape secate. Sau îngheţate...