Prietenie

Întâia oară am ascultat albumul Carlos Santana & Mahavishnu John McLaughlin – Love Devotion Surrender la Biblioteca Americană din Bucureşti, în 12 noiembrie 1973. Fusese o zi de luni, uscată şi puţin rece, iar în capitală „se purta” lumina stinsă seara, deşi se încheiase războiul de Yom Kippur, cel care a generat prima criză a petrolului şi-a dat tonul la restricţii. (Vitrinele tuturor magazinelor de pe marile bulevarde erau întunecate; numai la agenţia belgiană de voiaj Sabena străluceau!) E una dintre acele amintiri imposibil de uitat, cu toate că faptul în sine nu mi-a produs o cotitură în viaţă, nici nu mi-a revelat o credinţă religioasă definitorie, nici nu m-a îmboldit să întreprind ceva spectaculos, monumental sau inedit. Fireşte, mai auzisem câteva piese cu trupele chitariştilor, fie la Metronom-ul de la Radio Europa Liberă, fie la magnetofonul adus în orele de laborator de vreun coleg bucureştean. Nu ştiam cine sunt cei doi, biografia lor nu era accesibilă ca informaţie, cum se întâmplă azi mulţumită internetului, când orice tip isteţ cu oarecare puseuri artistice are grijă să-şi întreţină o pagină pe reţelele sociale sau în site-uri de specialitate. Nici eu nu eram foarte interesat de viaţa şi activitatea rockerilor, neavând talentul sau intenţia să ajung unul dintre ei. Atunci de ce să-mi fi rămas definitiv imprimată în memorie bucuria acelei audiţii? Poate pentru că Santana & McLaughlin nu erau (şi nu sunt nici azi!) nişte rockeri obişnuiţi, ci mai degrabă muzicieni cu pregătire complexă, capabili să treacă dincolo de graniţele unui gen simplist, lubric şi instinctual. Acum se poate spune că activitatea şi înregistrările lor de la începutul deceniului opt al secolului XX se înscriu în categoria jazz-rock-fusion, unde găsim şi alte nume de enciclopedie, ca Miles Davis, Herbie Hancock, Jeff Beck sau Frank Zappa. O repede ochire asupra catalogului fiecăruia dintre cei menţionaţi arată că niciunul nu s-a cantonat într-un stil muzical anume, ci a căutat în direcţii diferite, a explorat necontenit universul sunetelor, uneori până dincolo de limita inteligibilă.

Sunt cinci piese pe album. Două au fost compuse de John McLaughlin, una e tradiţională, în aranjamentul chitariştilor, iar alte două aparţin saxofonistului John Coltrane, socotit gigant al jazzului. Cele aproximativ 40 de minute de muzică pot fi aşezate în raftul cu bijuterii sonore, alături de oricare pagină celebrată de melomani de când se ţin arhive specializate. Sigur, e şi-o chestiune de gust al publicului, fiindcă discul nu e difuzat în mass-media zilelor noastre, bunăoară, ca şlagăr retro sau ca vreo arie fermecătoare de Mozart, intrată în fondul cultural de referinţă. Dar e accesibil oricui doreşte să-l studieze, să-l recepteze, să-l pună pe platanul pick-up-ului cum pui dulceaţă peste unt pe felia de pâine prăjită. E o delicatesă în aceeaşi măsură în care este un examen, o „materie” de bază pentru cine vrea să devină interpret la chitară (nu spun virtuoz al instrumentului, pentru că e greu să ajungi aşa ceva fără să treci obligatoriu prin înregistrările lui McLaughlin, fără să iei cunoştinţă de realizările lui Santana). Aşezată sub copertina idealului generaţiei flower-power (make love, not war), muzica pare să transmită şi „filosofia” unuia dintre acei guru care au năboit din India şi au făcut bani pe seama năzuinţelor tineretului îmbuibat din Occident. La jumătate de secol distanţă, cuvintele lui Sri Chinmoy (Love is sweet, devotion is sweeter, surrender is sweetest) (cedate contra cost pentru a fi nemurite pe coperta discului din 1973!) îşi conservă platitudinea impecabilă. De ce le vor fi acordat importanţă cei doi muzicieni? Pesemne că la şedinţele meditative organizate de guru va fi existat o atmosferă specială, născătoare de emoţii estetice irepetabile. Înclin să cred asta, deoarece la reunirea duetului, în anul 2011, magia sonoră nu s-a mai coagulat, concertul de la Montreux fiind un soi de bifare obligatorie într-o listă CV.

N-am să fac inventarul participanţilor la înregistrările originale, nici nu le voi sublinia meritele. Fiecare ascultător poate alege. Pentru mine, dialogul celor doi chitarişti complementari echivalează cu nesfârşitele discuţii purtate în anii formatori cu prietenul şi colegul de bancă, Tomiţă S. Împreună am fost în acea zi la Bibliotecă, împreună am colindat anticariatele din zona centrală (de la unul, situat pe Bulevardul 1848, am cumpărat romanul Speranţa – Malraux!) şi-am băut sana la bufetul Mioriţa. Prietenia noastră datează din anul I de Liceu Energetic şi nu dă semne că s-ar sfârşi, oricâte diferenţe de opinie sunt între noi. Cum să-i împodobesc persistenţa altfel decât achiziţionând o ediţie recentă a discului (2015, Analogue Production)? Chiar dacă ştiu aproape toate flexiunile orchestrale şi nu aştept nimic nou, plăcerea de a învârti vinilul sfidează temperanţa. Naturelul meu e ştanţat să mă bucur de fleacuri şi să nu pot ţine bucuria doar pentru mine...