Bluesul de viaţă lungă

Într-una dintre nopţile de insomnie ce-mi populează şi-mi poluează traiul pensionăresc, am căzut în păcat: am butonat telecomanda tembelizorului, răsfoind programele ca orice ins scutit de interese şi preocupări spirituale. Aşa am dat de o emisiune cu titlul Cum să trăieşti peste o sută de ani, făcută de BBC cu profesionalismu-i bine-cunoscut. Realizatorul, tip cu studii superioare, de vârstă medie, căuta să afle secretul longevităţii, chestionând diverşi cercetători ocupaţi cu studiile de laborator vizând genetica, şi destui bătrâni care îşi purtau cu seninătate povara anilor, menţinându-se în bună formă fizică prin exerciţii de gimnastică, hrană sănătoasă şi viaţă echilibrată. N-am avut răbdare să văd dacă printre cei intervievaţi se vor fi numărat şi niscai rockeri precum Ringo Starr, Paul McCartney, Eric Clapton, Mick Jagger, Keith Richards, Tom Jones sau Tony Bennett, care numai viaţă echilibrată n-au dus, dar au trecut de borna 80! Sau câţiva bluesmani moşnegi, cu discuri în topuri şi activi în concerte la senectute: B.B. King, Buddy Guy, John Lee Hooker, Fito de la Parra, John Mayall şi alţii (unii morţi între timp). Toţi au depăşit numărul anilor ce impune respect şi admiraţie, fără ca traiul să le fie model pentru publicul (a)vizat. Credibilitatea acestor oameni ţine de natura profesiei lor, una de succes, aparent facilă, însă plină de sacrificii şi eforturi nu la îndemâna fitecui. Fiindcă talentul muzical nu este dat oricărui muritor.

John Mayall a fost un exemplu de longevitate şi vitalitate artistică. Aproape 70 de ani de carieră şi vreo 60 de albume originale (fără compilaţii şi antologii) i-au adus titlul neoficial de rege al bluesului britanic (pe lângă o distincţie de excelenţă – ofiţer al imperiului, acordată de regina Elisabeta a II-a). Nu insist asupra biografiei sale, e accesibilă oricui. Nici n-o să-mi laud colecţia de discuri pe care le ascult fără alegere când mă apucă stenahoria şi simt că nu mai sunt bun de nimic. Şi, în ciuda obişnuinţelor consumatorului de blues, care aprinde un trabuc şi destupă o sticlă de bere, de vin sau de whisky când învârteşte un vinil doldora de vitamină B(lues), muzica lui Mayall mă ţine departe de alcool. O fi din cauză că omul a fost un vegetarian lipsit de apetenţă pentru desfătările banale provocate de băuturi? Glumesc, deh!

Nu mai ştiu când am ascultat prima piesă cu Mayall, nici unde (probabil tot pe la Europa Liberă), dar sigur a lăsat în urechea mea o impresie deosebită, ca nicio altă muzică. Zic asta, deoarece prin 1982 am primit o bandă de magnetofon spre copiere. Bunul prieten care-mi facilitase pirateria nu ştia ce album John Mayall se află pe pista doi, viteza 9, mono! Doar numele trupelor sau interpreţilor figurau pe carcasa ORWO, de titluri nici vorbă! Starea de spirit generată de „bluesul alb” m-a făcut să nu uit nici azi atmosfera acelei zile ploioase de primăvară. Involuntar îmi amintesc şi temerile anilor 1980, munca fizică în care mă avântam inconştient (şi care mi-a produs o defecţiune serioasă în funcţionarea corpului), textele trimise pe la reviste, proiectele, visele... Chiar dacă nu s-a măcinat nici o jumătate de secol de atunci, trăiesc iluzia că a trecut o viaţă, un mileniu sau o eternitate. E apanajul muzicii, al bluesului cu osebire, să te scoată din timp, să te azvârle în infinitul Universului, atom sau particulă elementară în voiaj permanent.

La primul concert dat de Mayall în Bucureşti n-am ajuns; tocmai suferisem operaţia de remediere a defecţiunii trupeşti. La al doilea am beneficiat de favorul organizatorului şi-am luat cu mine aparatul foto, care şi filma. Trei videoclipuri sunt online pe Youtube, fotografiile figurează în arhiva muzicianului, iar chitaristul acelui turneu, Rocky Athas, mă onorează cu prietenia lui. A fost o seară mirifică, greu de uitat. Totuşi, n-a avut impactul genuin resimţit când am rulat caseta video cu selecţiuni din concertele ţinute în 18 iunie 1982, la Capitol Theatre, Passaic, New Jersey. Era întâia dată când vedeam mişcând câţiva bluesmeni legendari: Mayall, Mick Taylor, John McVie, Albert King, Sippie Wallace, Etta James, Buddy Guy & Junior Wells. (Pe ultimii doi i-am şi confundat într-un text comis în pripă pentru o revistă, fapt ce mi-a atras corecţia cunoscătorilor!) Am tocit caseta, dar n-am aruncat-o la gunoi, până n-am găsit DVD-ul echivalent. De fiecare dată când revăd energicul show mi se pare că n-am trăit nicio zi peste seara când, împreună cu doi amici, plecaţi azi în ţări străine, am golit 3/4 de single malţ, şi-am dormit apoi împăcat: întrezărisem paradisul!

Recent (2024) a ieşit pe disc (2LP), la Renaissance Records, înregistrarea unuia dintre concertele menţionate. Mă abţin să semnalez incongruenţele scăpate în fişa tehnică. Bucuria audiţiei surclasează tentaţia chiţibuşării, inutilă de altfel. Sunetul înregistrat în priză directă este acceptabil, fără prelucrare în studio. Ascultând albumul, cum să nu cred că ating veşnicia?