Boli industriale

Când anume îmbătrânesc iubitorii muzicii rock? Ce le trădează vârsta? Cum se manifestă ei, mursecaţi de ani, dinaintea difuzoarelor care îi bombardează cu melodii şi ritmuri capabile să demoleze ziduri şi mentalităţi? (Asta în caz că nu-şi caută sănătatea prin sanatorii şi spitale!) Nu cred că există vreo regulă anume sau un ritual secret, ca-n confreriile mistice, pentru că rockul este lipsit de misticism, deşi mimează unul. Oamenii sunt diferiţi; adevărul, banal şi întreg, e spus şi de cultura comod supranumită rock. Diferenţele interumane nu sunt şi nu trebuie să fie motiv de discordie, de război sau forme deghizate de ostracizare. Lecţia de generozitate, înţelegere şi devotament oferită de rockerime nu-i prea răspândită la nivel social, chiar dacă muzica e difuzată planetar şi chiar interspaţial. Din ce cauză? E o discuţie lungă.

Printre rockerii trecuţi de vârsta marcată cu simbolul Yin &Yang circulă opinia că îmbătrâneşti atunci când ceri să se dea muzica mai încet, într-o şedinţă colectivă de audiţie numită şi petrecere sau chermeză. Fie că o faci imperativ, fie că testezi „la derută”, cererea ta înseamnă că ai ieşit din gaşcă, eşti bolnav, terminat, reşapat etc. Nicio scuză ulterioară, niciun motiv invocat pe bună dreptate nu te absolvă de condiţia neasumată a senectuţii, firească, la urma urmei. Ce poţi face? Habar n-am. Şi cu toate că, din martie anul acesta, când am sărit eu însumi de cifra cea dodoloaţă, mă străduiesc să nu cad în posomoreală şi depresie, nu ştiu care e metoda cea mai potrivită pentru combaterea tristeţii. Încă „bag muzică tare” (vorba vecinilor), dar nu totdeauna funcţionează reţeta ascultării oricărei muzici (nicidecum numai rock!) la nivel suportabil de ridicat.

Am scris „oricărei muzici”, ştiind foarte precis că unele pasaje clasice – fie simfonie de Beethoven (partea a II-a dintr-a noua), fie începutul Concertului Brandenburgic nr. 3 al lui Bach, de exemplu – nu le pot asculta cu butonul de volum sub 50%. Inexplicabil, urechea mea nu primeşte niciun sfârc de catharsis când sunetul orchestrei se află sub pragul capabil să-mi scuture trupul deodată cu psihicul. Şi m-am întrebat deseori dacă asta nu-i cumva un fel de drog, un stimulent, o terapie destinată să-mi ţină sub control nervozitatea, ori să ocrotească fiinţarea mea în virtutea unei legi necunoscute, însă aplicate cu sârguinţă de atâţia dependenţi. E muzica o boală? Probabil că da, pentru cei care fac din muzică religie şi se comportă precum fundamentaliştii, uitând că muzica este bucurie, iar credinţa (nu religia!), iubire.

Dacă ascult simfonii cu volumul „dat tare”, la ce valoare să-l ţin când incintele acustice redau rock industrial? Bunăoară, trupa Ministry. Tocmai am rotit potenţiometrul peste jumătatea scalei, folosind două boxe profesionale ca să aud orice fărâmă de sunet mixat în amalgamul ca un zgomot de fierăstraie şi polizoare ce lucrează cu nesperată melodicitate pe albumul Psalm 69, din 1992. A fost primul disc (în fapt, o casetă) pe care l-am ascultat cu nebănuită încântare, uimit că-mi place, că nu-i pot reproşa absolut nimic. La vremea respectivă eram – să zic aşa – cam tradiţionalist în domeniul rockului, preferând trupele consacrate. Dintre „bezmeticii” generaţiei tinere, ascultam băieţii cu chitările bine scoase în prim-plan, alde Metallica sau Megadeth. Ministry mi se părea... Cum să spun? Rock experimental, industrial, gothic sau horror sunt termeni cu acoperire, dar nu cuprind, nu redau tot ce face „nebunul” Al Jourgensen de mai bine de patru decenii. Şi pe cât de uşor e să lipesc un termen expresiv acestei muzici, pe atât de greu îmi este să-i urmăresc iconografia utilizată pe coperte şi-n broşurile însoţitoare; sau în unele concerte date/ filmate prin diverse locaţii, ajunse în playerul meu încă de pe la începutul mileniului în curs. Recunosc: nu sunt amator de artă vizuală macabră, nu găsesc ori n-am prins sensul profund al eviscerării materiei umane în scopul relevării te miri cărei epifanii. Nu detest, nici nu blamez artiştii cu asemenea viziuni, au destui urmăritori. Precizez că doar tablourile şi filmele mă lasă indiferent. Muzica însă...

Fără a înţelege perfect cuvintele în lipsa cărţuliei pe care sunt scrise, ritmul pieselor Ministry îmi ridică nivelul adrenalinei peste cel al hemoglobinei. Cu hârtia sub ochi, n-am cum să nu remarc sarcasmul şi furia îndreptate contra societăţii contemporane, cu prisosinţă asupra mercantilismului şi ipocriziei ce ucid lent umanitatea, în „poeme” ce pot fi subsumate postmodernismului hypertextual. Peste 20 de albume oficiale conturează o atitudine în rock, una care face cinste genului: revoltă, durere, compasiune. Majoritatea actanţilor din arealul showbiz uită „fleacurile” astea, promovând distracţia fără limite. De unde impresia populară că muzica rock e destrăbălare, nu artă.

Toate calităţile Ministry (sau defectele, cum doriţi!) se găsesc şi pe albumul Hopiumforthemasses (Nuclear Blast Records, 2024).