Flavia Teoc în două cărţi

Flavia Teoc (n. 1971, Cluj-Napoca) este absolventă de Filosofie la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Unui masterat în Filosofia Culturii i-a urmat doctoratul în Filologie (2018). Este scriitoare şi traducătoare din engleză, daneză şi islandeza veche şi specialistă în filologie scandinavă. A publicat volumele de poezie: Înzeire (1992), Braţul pierdut (2001), Cronograf (antologie, 2004), Fiord (2014), Istoria naturală (2021) şi Alluvium (2025) în limba daneză. Pe lângă acestea, a mai publicat cărţi de interviuri, romanul Kyrie Lex (2009) – tradus în limba daneză în 2021, şi studiile Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning şi termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII (2017), Perspectiva sofianică în Saga regelui Harald (2018). A tradus din limba engleză volumul Oameni din Galileea (People of Galileea) de Naim Araidi, din limba daneză volumele Cântecul tigrului (Tigerens sang) de Claus Ankersen şi Zile fără jurnal (Dage uden dagbog) de Allan Lillelund, iar din limba islandeză veche Saga Lui Erik cel Roşu şi alte saga scandinave (2024). A îngrijit traducerea şi publicarea în limba daneză a două volume de poezie românească contemporană.

Volumul Istoria naturală (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2021) este o antologie cu patru poeme inedite deschizând cartea, urmate de selecţii din Fiord (2014), Braţul pierdut (2001), Din casa lui Faust (1998) şi Înzeire (1992), dispuse în ordine descrescătoare, de la recent la debut. Mai multe cronici au observat că volumul rescrie Istoria naturală din perspectiva unui „cumul de energii/ afecte”, articulând o simbioză între mineral, acvatic, germinal şi senzorial/ mnemotic. Scriitorul Savu Popa defineşte această mişcare ca epos biocenotic: confesiunea se topeşte într-o naraţie a biotopurilor, în care umanul şi naturalul se întrepătrund constant. Poemele pe care le analizează (Pietrele se macină precum oasele, Baby it’s cold outside, Martie etc.) pun în scenă o poezie a vibraţiei primare şi a ritualului cotidian.

Plasarea la început a celor patru texte noi (Între lumină şi mine), urmată de selecţia regresivă din volumele anterioare, construieşte o istoriografie a propriei poetici: întâi formula matură, apoi „straturile” precursoare – minimalismul esenţializat al debutului, respiraţia mai amplă şi melancolică din cărţile intermediare şi sinteza cultural-mitologică din Fiord. În această lectură retro-prospectivă se simte o logică de „muzeu viu”: elemente, specimene, vitrine lexicale care explică prezentul prin trecutul său stilistic. Istoria naturală activează un imaginar polifonic: mitic (Okeanos, Uroboros), arheologic (Troia, cu Schliemann „travestit în bondar”), nordic (fiorduri, gheaţă), dar şi mediteraneean/ oriental („Constantinopol”).

Dicţiunea e lapidară, orientată spre imagini-nucleu. În Cum se naşte o insulă, de pildă, coborârea îngerului „dintre ciripituri şi aripi în spirală” condensează o cosmologie. În Înot în asfinţit, „capul tău... e o mică planetă/ pe spatele şarpelui Uroboros” – perifrastic, circular, autoreferenţial. Iar Troia propune o arheologie a limbajului („clipocitul aluatului... marginea vocalelor umede”) – poetică a dezgropării sensului.

Sunt câteva teme dominante, precum genealogia materiei, străinul şi geografia deplasărilor, sensoriumul, intimitatea ritualică... Genealogia materiei poate fi ilustrată prin ciclurile de transformare („din pietrele zdrobite se face nisipul”), iar străinul – „fiinţă prescurtată” –, cel care perturbă ritmul, e de găsit în Copenhaga, „De la est la vest”. Sensorium: e o poezie a mirosurilor/ sonorităţilor („Yeribatan”, „clopoţelul leprosului”), a sinesteziei şi a „zgomotelor subtile” din natură. Intimitatea ritualică: gesturi care devin liturghie domestică („zâmbetul tău deschide o copcă/ în ceaţa dimineţii”).

Studiul Limbajul poeziei scaldice (Editura frACTalia, Bucureşti 2017) funcţionează ca fundal teoretic pentru multe dintre opţiunile de scriitură ale Flaviei Teoc. Studiul avansează ideea că poezia scaldică îmbină energia primară a limbajului cu reguli configuratoare (tratatul Skaldskaparmal), iar kenning-ul (perifraza metaforică) este o unitate de discurs repetat, generator de sens într-un set de convenţii. Această dublă tensiune justifică la Flavia Teoc fascinaţia pentru imagini compacte şi asocieri taxonomice. Definirea conceptuală a Skaldskaparmal (limbajul poeziei, „vorbirea în versuri”) din studiile şi intervenţiile autoarei arată cât de mult contează codul: în lipsa lui, sensul rămâne criptat. E exact impresia pe care o produce, deliberat, discursul din Istoria naturală: frumuseţea rămâne întreagă şi „necuminte” chiar şi fără decodare, însă recompensele cresc exponenţial odată cu „cunoaşterea codului” – a bibliotecii de referinţe pe care textul o activează.

Nordul ca matrice. Studiul parcurge secole de poezie scaldică (până la Edda lui Snorri Sturluson), cu un dialog constant între literatură, mitologie, istorie şi filosofia religiei. În poezie, această matrice revine ca geografie simbolică (fiorduri, ierni, figuri mitice) şi ca etică a conciziei – nu o simplă tematică nordică, ci o formă de gândire a metaforei. În multe poeme, lanţuri de imagini funcţionează ca mini-naraţiuni mitico-enciclopedice – o „micro-saga” care comprimă origini, transformări, gnoseologii senzoriale. Coordonatele cercetării (arhetipuri, tipare narative, câmpuri semantice) se regăsesc în practica scriiturii.

Critica a notat că ideea de a „cataloga” poemele Flaviei Teoc din Istoria naturală drept „metafore kenning şi poezie scaldică” e îndreptăţită, fiindcă un cititor familiarizat cu scrisul său percepe imediat densitatea perifrastică. Un istoric critic al operei Flaviei Teoc arată un parcurs de la minimalismul „esenţializării existenţiale” (debutul) spre o respiraţie mai amplă, melancolic-confesivă (cărţile intermediare), până la sinteza intelectualist-mitologică din Fiord, pe care antologia o propune ca prag de maturitate. Istoria naturală confirmă, iar cele patru poeme inedite arată limpezirea şi cristalizarea discursului liric.

Pe direcţia contemporană a eco-liricului, volumul converteşte procese naturale (măcinare, fermentare, ierni) în euristici etice: materia determină gramatica existenţei. În bibliografii şi studii recente, cartea e invocată des în această zonă de sensibilitate, semn că lectura „biocenotică” a prins rădăcini critice. Istoria naturală oferă o cartografie a sensului în stare minerală: poemele sunt „fosile vii” care eliberează sens prin presiunea timpului, în contactul cu un cititor deţinător al codului (biblioteca de mituri, opere, locuri). Studiul despre poezia scaldică, prin conceptul de kenning şi prin analiza „vorbirii în versuri” ca sistem, explică de ce această poezie are forţă de cristalizare şi preferă perifraza concentrată în locul expunerii directe. Antologia nu e doar o „recapitulare”, e o lecţie de poietică – despre cum se scrie, cum se reciteşte şi cum se aşază într-o ordine armonioasă o operă de peste trei decenii.

Precizări

1. „Skald este termenul în limba nordică veche ce desemnează poetul care compune versuri cu subiect istoric, dedicate marilor regi din perioada vikingă.” (Flavia Teoc)

2. „Din punct de vedere etimologic, denumirea de kenning derivă din expresia kenna vio, adică a numi, a face cunoscut, a scoate la lumină un mit, un episod legendar sau o calitate uitată, de comportament sau de înfăţişare, specifice lumii fenomenale vikinge”. (Flavia Teoc)