Dracula – Adonis şi Bestia

„Sunt un scenarist slab, iată de ce e foarte nostim să primesc acest premiu”, declara Radu Jude în februarie pe scena Berlinalei, în momentul când i se decerna Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu (la Kontinental ’25), iar afirmaţia sa poartă semnul multiplului echivoc, polisemantism specific cineastului: răsfăţ faţă de sine, frondă în raport cu juriul, sondarea limitei filmului quality (fie că e vorba de art movie, fie că e un produs eminamente comercial). Acest din urmă element pare să-l fi călăuzit spre a realiza Dracula, a cărui premieră a avut loc în august la Festivalul de la Locarno şi care, de Halloween, a intrat şi în sălile noastre de cinema cu proiecţii curente.

Cineast cu un evantai impresionant de lecturi, Radu Jude s-a simţit autorizat în demersul său de un străvechi articol al lui J. Hoberman, intitulat „Bad Movies” şi publicat în 1980 în revista Film Comment. Dorind în subtext să epateze, criticul de peste Ocean apăra ideea de „film prost” (sau, mai exact, „film rău făcut”), considerând că are un farmec socio-estetic, dincolo de valoarea pedagogică (adică: aşa nu!). Hoberman repunea pe tapet numele sulfurosului Ed Wood (care decedase, în uitare, cu doi ani înainte), stabilit de o anchetă întreprinsă de fraţii Medved (critici americani) ca fiind „cel mai slab regizor din istoria cinematografului”. Publicitatea negativă, ca şi filmul biografic (cu Johnny Depp în rolul principal) pe care i l-a dedicat Tim Burton în 1994, au făcut din Ed Wood un fel de fetiş pentru regizori cu veleităţi underground, consonante cu realizările horror şi porno ale înaintaşului, transformat într-un soi de „artist damnat”.

De la Ed Wood îşi revendică Radu Jude recentul Dracula, dar emulul român îşi propune să depăşească predecesorul: filmări deliberat submediocre tehnic (şi nu pentru că sunt realizate cu telefonul mobil), animaţie computerizată păstrată la un nivel diletant, actorie solicitată a fi în cheie falsă, tot acest conglomerat întinzându-se pe durata a aproape trei ore. Pretextul îl constituie încercarea unui tânăr regizor (cu voce de „drag queen”) de a compensa lipsa inspiraţiei în realizarea unui film, prin consultarea inteligenţei artificiale, o tabletă dotată cu programele AI Judex 00 şi AI Vlaicu 2000 (referinţe auto-persiflante la adresa lui Radu Jude şi a colaboratorului său, artistul muzicalo-grafic Vlaicu Golcea). Ceea ce livrează maşina, cu politeţea încetăţenită de ChatGPT, este un film în scheciuri, cu alură de pseudo-Decameron. Linia narativă principală urmăreşte doi actori (Gabriel Spahiu şi Oana Maria Zaharia), care într-un sordid varieteu joacă roluri de vampiri ce-şi vând trupul şi este contrapunctată de momente de parodiere a lui Vlad Ţepeş, printre toate acestea fiind inserate şi trei ecranizări (după Velea, Amza & Bîlciurescu şi Creangă). Personajul-liant, adică regizorul care-şi interoghează în spaţiul virtual muza computerizată (uneori găsind-o în reclame erotice), mimează comedia desolidarizării de vulgarităţile din film şi este, în acelaşi timp, un semidoct (spune Doamna Pogany, în loc de Bovary). Aşadar, un anti-Jude, cineastul cult care nu s-a dat în lături de la asumarea artistică a obscenităţii, de la cea verbală (Cea mai fericită fată din lume, 2008) până la actul sexual în gros-plan (Babardeală cu bucluc sau pornobalamuc, 2021).

Pentru alter ego-ul său ŕ rebours, Radu Jude l-a ales pe Adonis Tanţa, al cărui debut cinematografic l-a girat în Kontinental ‘25, iar tânărul artist multi-talentat (absolvent de Conservator, secţia canto) este emblema umorului cinic care face ca filmul premiat la Berlin şi Dracula să alcătuiască un diptic. Şi nu este vorba doar de aspectul producţiei – din raţiuni economice, cele două filme s-au turnat concomitent, ba pe alocuri şi în aceleaşi locaţii (Dino Park, pe Dealul Feleacului) –, ci şi de o anumită complementaritate: încărcătura mustrărilor de conştiinţă ale femeii-executor judecătoresc din Kontinental ‘25 îşi găseşte reversul în deriziunea trăirilor de mucava din Dracula, iar imaginii îngrijite din filmul de astă-primăvară îi răspunde obscuritatea din producţia vampirescă, cu lipsa quasi-totală a eclerajului. Cinematograful este un joc cu sumă zero, pare a ne şopti Jude de sub mustăţile-postişe ale diverşilor interpreţi ai lui Vlad Ţepeş, fie cosmetizaţi AI în prologul cu măscări, fie machiaţi grotesc în poveştile filmului sau fixaţi instant pe genericul de final ori pe salata boeuf de pe afiş. Gustosul preparat, nelipsit la ocaziile festive din casele noastre, deşi nu are vreo legătură cu România (a fost creat în Rusia de un bucătar francez), devine un simbol al precarităţii ideii de tradiţie la noi: Vlad Ţepeş este comercializat drept Dracula (cu care nu e sinonim), acesta devenind la rândul lui obiect de subzistenţă prin scălâmbăială pentru nea Sandu şi Vampira (parcă descinsă din Plan 9 of Outer Space, 1957, de Ed Wood), jalnicii artişti de şantan. În Dracula, românul pare a fi un Midas clonat pe invers, căci tot ce atinge nu se preface în aur, ci în scârnă: o fantasmagorică trecere a lui Charlie Chaplin pe la Institutul Ana Aslan lasă nu amintirea unui geniu, ci a unei muhaiele.

Segmentarea filmului în viniete rimează cu mai noua atracţie a regizorului pentru TikTok (un episod chiar este înregistrat în formatul de imagine specific), dar sugerează şi infantilizarea spectatorului care, precum copiii, nu-şi poate concentra atenţia decât scurt timp. Urmărirea prin Sighişoara făcută de către vânătorii de vampiri, spre a înfige în inima acestora ţăruşul eliberator, are fluenţă, însă nu şi suspans, iar dacă filmul ar rula în buclă, cum se mai proceda odinioară, spectatorii care pleacă în timpul proiecţiei ar putea reveni oricând, ca într-un coşmar repetitiv, dar şi inofensiv. Spre deosebire de precedentele sale lungmetraje, săgeata satirei lui Jude se toceşte tatonând diversele ţinte. Ar putea fi fenomenul Dracula, dar acesta nu a avut timp să se sedimenteze în imaginarul românesc, fiindcă înainte de 1989 nu fusese vehiculat. S-ar putea îndrepta asupra lui Vlad Ţepeş, însă de la el s-a perpetuat mai mult mitul abstract al justiţiarismului şi mai puţin pasiunea sinistră pentru modul de a-l pune în practică. Nici capitalismul n-ar scăpa prea bine din baia de acid a lui Jude, dar reiterarea cu zombie a reprimării grevelor de la Griviţa din 1933 nu e cumva un bobârnac la adresa celor ce revizitează cu aceeaşi cheie istoria scrisă de comunişti? Targetul cel mai solid al ironiei auctoriale este dependenţa de instrumentarul AI, care ne duce spre un minus de gândire şi, vai, de umanitate, sentiment pe care Jude vrea să-l resuscite în epilogul expurgat de intervenţia inteligenţei artificiale, cu bunul gunoier căruia i se face „public shaming” nu doar de către un burtă-verde cultivat, ci şi de către propria fetiţă, în curtea şcolii.

Cele trei ecranizări intercalate par a fi, realmente, urmarea virusării pe care o mărturiseşte verbal partenerul din tabletă. Îşi justifică existenţa Vampirul, inspirat de romanul de serie C (cu pretenţii de B) publicat de G.M. Amza şi Al. Bîlciurescu în 1938, segmentul de circa 40 de minute fiind turnat în maniera vechilor scenete de Revelion, probabilă trimitere la apetenţa publicului televiziv de a regurgita a n-a oară acelaşi umor care şi-a trăit demult veacul şi de a agrea întruna figuri precum cameleonicul actor Nicodim Ungureanu. Scurtmetrajul În treacăt, după o schiţă deloc realist-socialistă a lui Nicolae Velea, ci o capodoperă care în anii ‘60 l-a tentat şi pe Lucian Pintilie, este introdus hilar şi forţat, cam ca ţepuşa care o străpunge accidental pe eroină (să fi fost singura justificare a ecranizării?!). Iar Povestea poveştilor, montată pe un platou de filmare parcă măturat de o explozie de pe urma căreia au crescut falusuri, are raţiunea de a fi în Dracula doar prin prisma marotei anticlericale a lui Jude, din nou sublimată prin Şerban Pavlu, preotul-vampir care aici poartă o mască ŕ la Peter Simonischek din Toni Erdmann (2016, de Maren Ade).

„Consider că cinematograful este forma de artă care încă poate să mixeze, să fie deschisă la alte mijloace”, afirma cineastul în interviul-fluviu acordat lui Cyril Neyrat, inclus în volumul Radu Jude – La fin du cinéma peut attendre (Marseille, 2025). Programatic, Dracula confirmă dezideratul, dar o face insolitând aşteptările celor care l-au urmat pas cu pas până în labirinturile Sighişoarei, de unde zorii următorului film pot transforma vampirii într-o amintire halucinantă.