Robert Şerban în dialog cu Denisa Comănescu

Desfid pe oricine afirmă că publică doar ce-i place

– În studenţie aveai permanent în poşetă Iluminările lui Arthur Rimbaud. Azi ce carte sau ce cărţi porţi cu tine? Există vreuna de care eşti ataşată?

– Ce liberă eram (deşi trăiam în cruntul comunism)! De mult nu-mi mai permit să am mereu în geantă, sau în rucsac, sau în pungile de plastic şi de hârtie pe care le car o carte numai pentru mine. Uite, săptămâna trecută duceam mai multe exemplare din romanul abia ieşit de sub tipar Nu ne despărţim al scriitoarei coreene nobelizate în 2024, Han Kang, tradus în română de Diana Yüksel. Îmi place la nebunie, atât de dens, de poetic în acelaşi timp, de original în tratarea posttraumelor istorice. Azi am avut lansare la librăria Humanitas de la Cişmigiu şi am purtat toată ziua în geantă romanul Călătorie către curcubeu al unui alt nobelizat, Yasunari Kawabata, tradus din japoneză de George T. Şipoş. Şi tot aşa.

Uneori cumpăr câte un volum de poezie şi-l aşez cu grijă în punga Humanitas între dosarul unui manuscris şi un roman finlandez sau catalan tradus în engleză, pe care-l am de citit pentru a decide dacă-l iau sau nu. Era să uit: când am editat T.S. Eliot sau Fernando Pessoa, sau Ezra Pound, purtam volumele în rucsac ca şi cum erau numai pentru mine.

Am pe birou, lângă hârţoage şi dicţionare, o mare carte de poeme, Cantos, a cărei transpunere în română îi aparţine lui Radu Vancu şi care va apărea la anul.

– Bănuiesc – fiindcă văd ritmul în care apar cărţile de proză de la Humanitas Fictions – că citeşti puţină poezie. Ce fel de poezie te interesează, ce poeţi se bucură de atenţia ta?

– Prin natura jobului trebuie să citesc multă ficţiune, asta în detrimentul poeziei, desigur. N-am mai alimentat de o bună bucată de vreme colecţia POEZIA, în care am publicat autori precum Bob Dylan, Carlos Drumond de Andrade, Ernst Jandl, Tadeus Rózewicz, Michel Houellebecq, Ingeborg Bachmann. O mostră din Postumele lui Bachmann: „Ca o rochie veche vreau să mă destram/ să mă fracturez pe la încheieturi/ să mă zbârcesc, cum mărul se zbârceşte, mică, străveche şi cenuşie/ să mă fac, iar într-o bună zi înghemuită/ să mă întind sub o rădăcină şi să râd/ de toate morţile, şi să mă sting, nu violent,/ aşa încât abia să simt unde încep/ să încetez şi încetez să aparţin (din poemul Linia vieţii, vol. Voi, cuvintele: 101 poeme antume şi postume, trad. Ana Mureşanu şi Ramona Trufin, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2017).

Citesc mai multă poezie după Bookfest şi Gaudeamus, unde bucuria mea e să-mi cumpăr volume de poezie. Mă interesează mai mult lirica scrisă de autoare tinere, impresia mea e că ele dau tonul acum. E o poezie care încearcă să radiografieze sufletul prin intermediul corpului, e dură şi dezabuzată.

– În urmă cu mai bine de două decenii, spuneai, într-un interviu acordat Svetlanei Cârstean, „Nu sunt o adeptă a feminismului”. S-a schimbat poziţia ta, mai ales că, între timp, feminismul a câştigat teren şi adepţi?

– Nu aparţin niciunui feminism, în schimb, mă indignează inegalitatea, tratamentul diferenţiat, machismul care se manifestă din ce în ce mai brutal. O prietenă feministă îmi tot reiterează că dacă femeile ar fi implicate mult mai mult în leadership, lumea ar arăta mai bine. Sunt de acord. Pe de altă parte, o distopie a lui Margaret Atwood ne avertizează şi asupra tendinţelor dictatoriale ale femeilor.

– Traducerile din scriitorii străini contemporani sunt pe cât de importante pentru cititorii români, pe atât de concurenţiale pentru scriitorii români contemporani. În rafturile librăriilor ei stau unii lângă alţii aşteptând să fie aleşi. Cum crezi că se descurcă scriitorii de la noi în competiţie cu cei străini?

– Dacă aş lua ca eşantion emisiunea ta de pe TVR Cultural/ Timişoara, „Piper pe limbă , aş zice că oficial le merge bine. Nu cred în această concurenţă. E o potenţare reciprocă. S-au făcut paşi în stimularea scriitorilor români, dincolo de investiţiile în maşinăria de promovare a editurilor: târgurile de carte, festivalurile internaţionale din ţară şi naţionale de literatură, premiile literare, concursurile de debut, bursele de creaţie etc. La apariţie, literatura străină porneşte, în majoritatea cazurilor, cu un handicap: lipsa autorului la lansările cărţii sale traduse în română.

– Traducătorii de literatură străină se plâng că sunt prost plătiţi, cititorii atenţi se plâng că nu puţine traduceri sunt slabe şi/ sau neglijente. Cum alegi traducătorii cu care lucrezi pentru „Raftul Denisei” ? Cum rezişti presiunii pe care, intuiesc, o pun asupra ta, cel puţin în materie de onorarii, traducătorii?

– De câte ori fac oferta pentru drepturile unei cărţi străine dificil de redat în română, mă gândesc imediat cărui traducător i s-ar potrivi. Rar mi s-a întâmplat să mă refuze un traducător, semn că am fost mai mereu pe aceeaşi lungime de undă. Lucrez cu cei mai buni traducători (care sunt mai ales traducătoare), şi de aici vine o parte însemnată din validarea cititorilor. Mă bucură faptul că festivalurile de la noi includ în titulatură „de literatură şi traducere”, astfel am ocazia, când sunt invitată, să cunosc (şi apoi să lucrez cu) noi traducători, mai ales din limbi rare.

Că traducătorii nu sunt bine plătiţi a devenit aproape un loc comun, dar trebuie ţinut cont că toţi cei care „lucrează cu cartea” suferă din acest punct de vedere. Există unele compensaţii, uneori importante pecuniar. Multe ţări, asemenea României, acordă subvenţii pentru traducerile din limbile lor. Le accesăm, acolo unde e posibil, pentru traducătorii noştri. Spaţiul anglo-american, din care se traduce cel mai mult, nu intră, din păcate, în această discuţie.

– Ce autor ţi-ai dori să ai în portofoliul Humanitas Fiction şi (încă) nu se poate? De ce?

– La începutul anului 2006, când am plecat de la Polirom la Humanitas, am lăsat un portofoliu cu mari scriitori ai lumii ale căror titluri sunt, în continuare, longsellere. Aş fi putut să-i iau cu mine pe unii dintre ei (m-au însoţit imediat, fără să le fi cerut eu, Amos Oz, Herta Müller, Ismail Kadare), aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri în Occident şi chiar la noi, dar nu am vrut s-o fac. Deşi mi s-a rupt inima după Philip Roth, pe care l-am publicat cu atâta drag în „Biblioteca Polirom”, scriitor colosal, ocolit cu obstinaţie şi el de juriul Nobel.

– Denisa, ce crezi că face ca unii scriitori să se dateze mai repede decât alţii? De ce la unii timpul lucrează mai blând, iar la alţii e devastator?

– Americanii reînvie autori şi cărţi de mult epuizate în diferite colecţii, cele mai importante şi vizibile fiind cele de la NYRB (New York Review Books). Şi apar surprize mari, în sensul că autori uitaţi reînvie dintr-odată, se vând foarte bine, primesc cronici super-elogioase, sunt cumpăraţi în străinătate. Aşa procedează şi mari case de editură din Europa, dar nu în ritmul american.

În zilele noastre, investiţia editurilor în promovare, mai ales online, face ca unele cărţi şi, implicit, unii autori să intre şi să rămână în circuit, iar alţii să intre într-un con de umbră deasă. Există un întreg mecanism al promovării care poate să ridice un autor dincolo de valoarea literară a cărţilor sale. Apoi intervin coteriile literaro-politico-culturale de autori. Sate cu graniţe neclintite şi ziduri groase, care nu comunică. Iar ceea ce contează e lupta pentru teritoriu şi putere.

– Care e leacul împotriva uitării, ca scriitor? Ce caracteristici crezi că îi trebuie unei cărţi ca să treacă prin vreme?

– „Peste mode şi timp. Olimp!”

– În întâlnirile tale cu editorii şi cu agenţii literari străini ţi se întâmplă să fii întrebată ce autori români merită publicaţi într-o limbă sau alta? Citeşti prozatori români?

– În general, la târgurile internaţionale de carte mă întâlnesc cu agenţi literari străini (mai ales femei) şi reprezentanţi ai editurilor străine care vând literatură, eu aflându-mă în postura de cumpărător perpetuu. De câţiva ani, la întâlnirile pe care le am cu editori străini (mese rotunde, cocktailuri, dineuri, cine cu autori), discutăm despre scriitorii români actuali. Şi, mai nou, despre cei din Republica Moldova. Tatiana Ţîbuleac e un fenomen literar. La începutul lui octombrie am fost invitată la LIBER Feria del Libro Madrid, unde reprezentanţi ai unor mari edituri mi-au vorbit cu entuziasm de Tatiana, interesându-se şi de alte scriitoare din Moldova.

– Nu te-ai molipsit de la atâta proză câtă ai citit şi ai publicat în atâţia zeci de ani? N-a fost nicio carte care să te disloce din matca ta de poetă într-una nouă, de prozatoare?

– Nu, nici gând. Un editor care publică ficţiune străină, condimentată din când în când cu eseistică şi poezie, nu e un om liber. Desfid pe oricine afirmă că publică doar ce-i place. Desigur, am marii scriitori de la Humanitas Fiction atât de apreciaţi de publicul cititor, desigur, mă bucură să găsesc şi să reuşesc să cumpăr drepturile de traducere pentru noi autori pe care pariez cu ochii închişi.

Anul ăsta am publicat, şi urmează până-n Gaudeamus, mai mulţi mari scriitori traduşi prima oară la noi şi debutanţi excelenţi: Paul Linch cu Cântecul profetului, Can Xue cu Dragostea în noul mileniu, Ferdia Lennon cu Fapte glorioase, Joanna Quinn cu Teatrul de la malul mării, Jamaica Kincade cu Annie John. Pentru a compensa tirajele mai mici ale cărţilor valoroase, mai de nişă, e nevoie de bestsellere. Şi aici investesc timp şi citit pentru a putea alege cele mai bune bestsellere. Uneori e obositor la culme. Dar echilibrul trebuie ţinut. Or, echilibristica asta mă reapropie de poezie.

– Pe care dintre poemele tale ţi-ar plăcea să-l citească cineva peste două sute de ani?

Unsprezece ani, patru luni şi şaptesprezece zile

A fost un exil scurt?

Acesta nu este carnetul de-atunci.

Am avut o mulţime.

Unele mari, broşate, în coperte-aurite,

altele mici, uşoare, cu foiţă de biblie.

Noaptea le pipăiam pe furiş,

le mângâiam paginile ca nişte membrane.

Din ce în ce mai repede, mai intens

cu o dorinţă de nesatisfăcut.

Ziua nu îndrăzneam să m-apropii de ele

de parcă erau o proprietate străină.

După un timp le-am împărţit prietenilor,

pentru noul tău volum de poezie, le spuneam.

Câtorva, aşa pretindeau, le-au purtat noroc.

Şi ai venit tu,

după unsprezece ani, patru luni

şi şaptesprezece zile.

Dimineaţa, în lumina care pare

să excludă moartea,

umplem fără spaimă, simplu, firesc,

membrană după membrană.

De câte ori întorc o pagină scrisă

Orfeu îşi întoarce privirea.