Frumuseţea şi adevărul gestului: Acting out

• Regie, concept, text: Mihai Lukács

• Scenariu bazat pe interviuri şi articole cu Esther Magyar-Gonda şi Katia Pascariu

• Distribuţia: Katia Pascariu

• Scenografia: Szilárd Miklós / Dénes Miklósi

• Muzica: Oana Hodade

• Producători: Centrul Dialectic şi Casa Tranzit

• Turneul Acting Out (2025-2026) este organizat de Centrul Dialectic. Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

„Pour la beauté du geste”, memoria corpului şi limitele corpului în Acting out, şi incredibila istorie a Estherei Magyar-Gonda, figură inovatoare a dansului din România, militantă antifascistă, un destin contorsionat de istorie. În contrapunct, experienţa Katiei Pascariu, condiţia şi corpul actriţei de teatru: „corpul tău e material de lucru pentru altcineva”. Regizorul Mihai Lukács revizitează contra-istorii autohtone, unde practica creativă se intersectează cu activismul politic, cercetător, dramaturg şi regizor, el dezvoltă o construcţie complexă de planuri performative.

Nici nu ai intrat bine în sală şi simţi că urmează o experienţă singulară, multe dintre spectacolele văzute în ultimul timp pornesc simultan cu sosirea spectatorilor, o activare neconvenţională a atenţiei, o acomodare cu ce se întâmplă pe scenă, muzici/ decoruri de impact, dar acum este doar determinarea cu care o actriţă cuprinde, ia în stăpânire scena, alergând în cerc, o mişcare monotonă întreruptă de strigătul care irumpe, „Bună dimineaţa!”, şi dintr-odată pe scenă începe povestea lui Esther Magyar-Gonda, una dintre figurile centrale ale dansului contemporan românesc, un personaj unic alcătuit din bucăţi de memorie, din jurnale şi articole, o prezenţă (in)completă. În decorul minimalist se distinge jocul geometric al liniilor din planul inferior al scenei, „desenul din covor”, o iluzie optică ce figurează instabilitatea, tensiunea. Singura constantă în acest timp/ spaţiu neprimitor rămâne mişcarea, gimnastica, în lipsa ei „corpul se autodevorează”.

În centrul performance-ului este corpul, corpul între emancipare şi restricţii, controlul, educarea corpului şi, nu în ultimul rând, elogiul corpului, perfecţiunea ce se atinge prin cizelarea gestului, corpul ca figură ce fluidizează graniţele între personaj şi performer, corpul cu sens.

„Ce-mi place la dans, dans, dans?”, întreabă Esther şi repetiţia ca un ecou dezvoltă a doua direcţie de evolţie a spectacolului, concepţia şi experienţele artistului cu propriul centru. „Am fost o activistă a dansului”, o declaraţie de deschidere care face legătura între dans şi activism politic, convingerea că ce se întâmplă pe scenă nu este divertisment sau numai spaţiu de experiment artistic, fără muzică, fără decoruri, teatralitatea declarativă a esteticii expresioniste este depăşită, iar scena devine podium politic. Un performer nu este un simplu interpret şi jocul Katiei Pascariu combină arta confesivă cu expresivitatea corporală, cu un vocabular al gesturilor onest, când poetic, când dramatic, mişcările migrează, corpul este un instrument, un corp plin de istorie, de amintiri, de suferinţe: arestată pentru activităţi antifasciste, trimisă la închisoarea militară de la Sibiu, deportată în 1942 în Transnistria, la Vapniarca, din cauza originii evreieşti. Toată fragilitatea, toată finitudinea fizică este cuprinsă în segmentul ce reconstituie punctul culminant al tragediei: „După Transnistria/ N-am mai urcat niciodată pe scenă/ Să dansez”, vocea caldă şi decizia definitivă, un amestec de tandreţe şi intransigenţă nemiloasă cu sine, „mi-am strunit pornirile“. Rămâne însă trauma unei supravieţuitoare, indicibilul, imposibilitatea de a vorbi despre ce nu se poate vorbi, iar dansul este salvator, există şi în afara scenei, dansul este „inevitabil” şi rămâne prezent: activităţi culturale, activităţi didactice, o carieră de coregraf remarcabilă.

Forţa transformativă a performance-ului este cuprinsă în secvenţa de mare intensitate ce expune poetica gestului, mişcarea braţului, „palma ce se ridică ca o respiraţie uşoară”, dorinţa de a împărtăşi experienţa gestului, trupului care gândeşte. Pluralitatea semantică din sintagma acting out – un performance care colectează, asimilează neputinţă, ruşine, revoltă, o interferenţă de sunete, spaţii, mişcări, cuvinte, artă media, muzică, totul într-o textură senzorială specială susţinută de o etică a mişcării, a încrederii în propria inteligenţă fizică, un imperativ al verticalităţii care stă şi la baza pedagogiei sale, artistul creator se desăvârşeşte prin educaţie permanentă, prin autodisciplină.

După ce traversează pe sârmă abisul istoriei, provocarea Katiei Pascariu pentru spectatori şi pentru sine vine sub forma unui monolog, în care actorul performer se mărturiseşte, într-o dublă acţiune de interogare/ reprezentare a trecutului/ prezentului personal, aproape un dialog cu spectatorii, un scenariu bazat pe interviurile acordate de actriţa Katia Pascariu. Activism artistic şi politic sunt două puncte de intersecţie între Esther Magyar-Gonda şi Katia Pascariu, la fel condiţia de artist, prejudecăţile sunt şi acum, iar pornirea de acting out vine din revolta corpului abuzat, hărţuit. Suntem în prezent la nivel teoretic într-un fel de post-feminism, cultura de masă este mult mai emancipată, reprezentarea corpului feminin este diversă, femeile au acces la modele identitare, au opţiuni, dar rămân în continuare un grup social vulnerabil. De ce? Care sunt motivele lipsei de solidaritate feminină? E unul dintre punctele sensibile ale discuţiei pe care încearcă să o deschidă Katia Pascariu. Experienţa personală (studentă la actorie) este marcată de hărţuire, de abuz emoţional şi verbal, comentarii nepotrivite despre corpul actriţelor, o pedagogie negativă care a fost tolerată, normalizată, o pregătire pentru relaţia abuzator-victimă prin exerciţii sinistre, „luatul palmelor”, în care „fetele şi numai fetele iau palme de la băieţi”. Într-un colţ al scenei, o cameră înregistrează performance-ul, corpul este acum instrumentul performerului şi obiectivul captează acest moment de rezistenţă şi reconciliere cu sine.

Turneul naţional Acting out – performance despre corp, memorie şi rezistenţă, ce include 14 reprezentaţii şi 11 ateliere în România şi Republica Moldova, pune câteva întrebări esenţiale: Ce poate învăţa teatrul din activism? Ce pot învăţa spectatorii din practicile comune teatru-activism? Este artistul un factor de coagulare a unor comunităţi? Feedback-ul este pozitiv, aşa îmi amintesc din discuţiile şi intervenţiile post-spectacol.