Iarna: o întâlnire, tăcere, trezire

• Regia: Hunor Horvath

• Distribuţia: Fatma Mohamed, Daniel Bucher & David Cristian, Viviane Havrilla

• Scenografie: Oana Micu

• Coregrafie: Viktoriia Medviedieva

• Sound Design & Muzică originală: Micha Mendel & Kolozsi Tamás

• Asistenţă Regie: Vlad Sibişan

• Adaptare text & texte AI: Ovio Olaru

• Light Design: Nichita Teodorescu

• Video Design: Andrei Rancz

• Compoziţie vizuală: Laura Bruma

• Cameră live: Iuliana Revencu & Vlad Sibişan

• Pregătire vocală & canto: Melinda Samson

• Coordonare producţie: Ştefania Dogariu

• Producător: Secţia Germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca” Sibiu

• Regizor tehnic: Ştefan Bucşa

• Proiecţii: Claudiu Mihăilescu

• Lumini: Sergiu Paşcalău

• Sunet: Bogdan Ropcean

• Recuzită: Nicolae Dogaru

• Foto credit TNRS: Volker Vornehm

Teatrul ca experienţă imersivă, ca experienţă poetică, revelatoare, uimitoare şi provocatoare şi incomodă. Pentru că teatrul, ca reprezentare a realităţii, condiţionat de conflict şi acţiune, este mai puţin un loc al incertitudinii, tăcerii, minimalismului. Şi, totuşi, aici îşi află Fosse resursele dramelor sale. Pentru Jon Fosse spaţiul teatral este un spaţiu mental, pe care îl trezeşte/ îl deschide, un spaţiu unde spectatorii ajung sau nu, se pierd/ regăsesc. Sala, scena în întuneric, o voce care vorbeşte/ călăuzeşte, iar în tot întunericul, o pâlpâire de lumină. „Lumina întunericului”, aceasta e formula prin care Leif Zern descrie teatrul lui Jon Fosse. Şi ce poate fi mai binevenit, dacă nu o călăuză, un intermediar prin care spectatorul să se acomodeze? Hunor Horvath propune mai mult decât o acomodare, mai degrabă, o integrare în atmosfera spectacolului, o activare a condiţiei de spectatori prezenţi, conectaţi, dispuşi să asculte, să comunice, să fie în spectacol. Şi nu este întâmplătoare insistenţa, tonul aproape imperativ prin care vocea din off solicită implicarea, cât şi avertismentul „mereu a fost iarnă”. Negrul domină decorul, iar Oana Micu are o soluţie ingenioasă prin care delimitează spaţiul de întâlnire a celor două personaje, un bărbat, o femeie, un platou rotund, în centrul acestuia – un pătrat cu nisip, şi sugestia instabilităţii, nisipurilor mişcătoare, nedeterminare, nehotărâre, confuzie, mijloace minime pentru o complexitate maximă, unde light-designul realizat de Nichita Teodorescu integrează contrastul lumină-întuneric, marchează întunericul strălucitor în care rătăcesc, se regăsesc şi se pierd Ea şi El. Destul de repede devine evident că iarna aici este un anotimp al spaţiilor interioare, o răceală, un îngheţ al emoţiilor, al capacităţii de exprimare. O întâlnire accidentală, o femeie care vorbeşte, strigă, se revoltă când nu primeşte niciun răspuns, un bărbat care nu reacţionează, nu răspunde, nu înţelege. O femeie dezorientată, cu hainele în dezordine, dar cu certitudinea că Ea, doar Ea, este femeia lui, şi un avânt erotic care începe brusc şi se termină la fel. Fatma Mohamed-Bucher şi Daniel Bucher operează foarte bine schimbul de ipostaze ale vulnerabilităţii, indiferenţei sau momentele de graţie-comuniune.

Jon Fosse este recunoscut pentru construcţia unei „lumi laterale”, nu dincolo de realitate, ci apropiată, vizibilă, iar în spectacolul lui Hunor Horvath, această perspectivă laterală este susţinută de două personaje dubluri, două figuri fluide, care plutesc, zboară prinse într-un dans/ flux al spaţiilor sufletului şi minţii, reprezentat aici de spaţiul care înconjoară scena, platoul rotund rezervat interacţiunii dintre El şi Ea. Coregrafia creată de Viktoriia Medviedieva se sincronizează nu cu mişcările actorilor/ personajelor centrale, cât cu starea lor, într-o traducere aparent spontană a tăcerilor, a anxietăţii, a ceea ce nu poate fi spus în cuvinte. Dincolo de sensul narativ liniar există un sens poetic, o energie transpusă în mişcările convulsive, neliniştite. Rolul celor două personaje complementare se dovedeşte mult mai complex, a doua femeie repetă replicile ei, gest de amplificare a efortului de comunicare. Impresia de lost in translation este dată de schimbul de replici ce începe într-o limbă, continuă în altă, şi Ea, femeia, este cea care se adaptează, vorbeşte în/ pe limba lui, şi astfel reuşesc să lămurească câteva lucruri, El e în oraş pentru o întâlnire, o întâlnire importantă, şi totuşi el nu înţelege că întâlnirea cu Ea e mult mai importantă. Nimic dramatic nu se întâmplă, o intersectare accidentală devine întâlnire, o rescriere a mitului androgin în care El şi Ea se regăsesc şi nu se recunosc. A doua secvenţă a acestei întâlniri în reluare schimbă perspectiva, iar ratarea recunoaşterii îi aparţine acum ei. Într-o cameră de hotel, la fel de dezorientată, dar mult mai puţin dispusă să stea, să asculte, Ea preia şi reia comportamentul lui, acţiuni instinctive, inconsistente, replici scurte, un vid emoţional. Dar ca şi în episodul anterior, laconismul replicilor multiplică sensurile, ritmul textului condiţionează rostirea, iar forţa performativă a cuvintelor deschide posibilităţi multiple de interpretare. O intensitate controlată, în care fiecare cuvânt contează, fiecare pauză contează, fiecare detaliu, cum este tonul de apel, ce întrerupe conversaţia Bonie Tyler cu Total Eclipse of the Heart, probabil cealaltă femeie din viaţa lui, soţia, dar apelul este ignorat, ceva s-a schimbat. El ignoră tot ce nu are legătură cu Ea, uită de întâlnirea oficială, o ratează, ignoră apelurile soţiei, ignoră sarcinile de lucru, îşi dă demisia, părăseşte domiciliul conjugal. Coloana sonoră ce secţionează structura spectacolului devine un alt canal de comunicare între personaje, atât între El şi Ea, cât şi între personajele oglindă. Sunt performance-uri individuale, fiecare actor are momentul său, David Cristian în deschidere, o captare imediată a spectatorilor în acordurile din Black Friday (Tom Odell),　sau Viviane Havrilla cu Alone (Heart), strigăt al singurătăţii completat de întâlnirea figurilor masculine în spaţiul de joc, sau sugestia iubirii, I want to know what love is, ca muzică de fundal pentru o scenă intimă, iluzie spulberată imediat de vocea şi textul AI care enunţă rar şi convingător, identifică şi anticipează tiparele de reacţii ale personajelor. Ceea ce este cu adevărat provocator pentru spectatori este forma aceasta de dialog unilateral pe care AI îl direcţionează spre ei, solicitând nu un răspuns, sau nu un răspuns convenţional. Generat pornind de la textele lui Jon Fosse, textul AI pe care îl dezvoltă Ovio Olaru, traducătorul lui Fosse, menţine sursa originală, şi absenţa, concizia, tăcerile probează cel mai bine posibilităţile de completare a suprafeţelor goale, a invizibilului. Astfel, solicitarea AI merge spre capacitatea imaginativă a ascultătorilor/ spectatorilor. Creativitate AI şi creativitate umană, unde începe şi unde sfârşeşte fiecare? Finalul circular în care figurile secundare reiau acţiunea, iar femeia repetă replicile ei, închide/ deschide din nou povestea incompletitudinii eterne.