Ivanov, comedia absurdă

de A.P. Cehov

• Teatrul Naţional Craiova

• Traducere şi adaptare: Raluca Rescu

• Regie & director de imagine: Eugen Jebeleanu

• Scenografie: Velica Panduru

• Muzica: Rémi Billardon

• Lighting design & asistenţă scenografie: Sabina Reus

• Producător delegat: Marius Pirlea

• Fotograf: Albert Dobrin

• Secretar literar: Haricleea Nicolau

• Regizor scenă : Sorin Gruia

• Prompter: Adrian Cristian Ţîrcă

• Sunet: Guran Emy Stefanita, Dan Feneşteanu

• Tehnicieni lumini: Alina Mitrache, Rezeanu Ştefăniţă

• Video: Florin Chirea, Edi Saracin Video artist: Ovidiu Zimcea

• Asistent regie: Ovidiu Cârstea

• Distribuţia: Vlad Udrescu, Monica Ardeleanu Andone, Gabriela Baciu, Alex Calangiu, Iulia Colan, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Corina Druc, Geni Macsim, Claudiu Mihail, Mircea Mogoşeanu, Raluca Paun, Marian Politic, Costinela Ungureanu, Cătălin Vieru.

Teatrul ca o evadare din realitate, teatrul ca o reprezentare a acestei realităţi, aşa alege Eugen Jebeleanu să pună în scenă Ivanov, acest Hamlet „de provincie”: scena împărţită de un grupaj de miniaturi, mini-tablouri, interioarele unui salon şi o sală de baie, elegante, clasice flancate de o rulotă şi o masă de machiaj. Decorul creat de Velica Panduru deschide spaţiul, introduce în zona de joc culisele, foaierul teatrului, o strategie care susţine viziunea regizorului, lectura metatextuală/ post dramatică a lui Cehov, în direcţii multiple, Ivanov – work in progess, construcţia-deconstrucţia unui personaj, re-individualizarea unor personaje, declaraţii-manifest artistic şi/ sau politic şi un montaj vizual ce selectează şi proiectează pe un ecran extins scenele ce se desfăşoară simultan, o sumă de nuclee distincte.

E un teatru liber, liber să experimenteze, liber să se exprime, să pună întrebări, să provoace, să arate că împăratul e gol şi intenţia polemică nu e demonstrativă, mesajul lui Kirill Serebrennikov citit de Corina Druc, integrat spectacolului, integrează la rândul lui spectatorii, ei intră în faptul teatral, în timp ce actorii intră în spaţiul teatral.

Primul monolog al lui Ivanov are loc în faţa oglinzii şi în faţa camerei de filmat, o dublă expunere, în oglindă, pe ecran, o tentativă de cuprindere a acestui personaj complicat care nu se lasă cunoscut/ înţeles nici de actor, nici de spectatori. Je reviens te chercher, interpretat live de Monica Ardeleanu Andone, este primul dintr-o suită de momente muzicale care acompaniază evoluţia lui Ivanov, un lamento evocând căutarea de sine, toată resemnarea, renunţarea la idealurile tinereţii, epuizarea, remuşcările, iar boala Annei complică şi mai mult situaţia. S-a spus despre Ivanov că ar fi o imagine a lui Cehov însuşi, reflectare a unei experienţe interioare asociate cu o logodnă nefinalizată. De la criză la dezamăgire, aceasta e pe scurt evoluţia lui Ivanov. Criza e una maritală, căsătorit din dragoste cu Anna Petrovna (născută Sarra Abramsohn, care a renunţat la familie, religie pentru el), nu mai are certitudinea sentimentelor, o criză economică, şi peste toate melancolia, psihopatia, plictiseala, urâtul. De aici porneşte una dintre cele mai crude incursiuni în cele mai sumbre încăperi ale sufletului omenesc. Vlad Udrescu şi Ramona Drăgulescu intră în rol direct, chiar dacă nu sunt costumaţi de epocă, sunt foarte prezenţi, nu există ezitări, scenele dezintegrării unei căsnicii, înstrăinarea, disperarea sunt înregistrate/ proiectate pe ecran ca la cinema, şi toate reacţiile sunt vizibile. Mimica feţei, modulaţiile vocii, voluptatea victimizării şi sinceritatea dezarmantă cu care Ivanov se tânguie în timp ce Anna îl consolează după ce recunoaşte că demonul (amiezii) îl face să nu o mai iubească. Şi asta e una dintre măştile lui Ivanov, mai sincer cu doctorul sau cu Mişa decât cu Anna. Ca în tot teatrul lui Cehov, incapacitatea de a acţiona declanşează/ devine acţiunea. Eugen Jebeleanu vine cu piese noi în puzzle-ul care secţionează spectacolul: la masa de machiaj, Iulia Colan declamă replici cheie din Trei surori, iar „la Moscova, la Moscova” capătă o altă semnificaţie acum, un ţipăt revoltat, şi pare că nu mai există opţiuni pentru personajele lui Cehov. Începe astfel o negociere a libertăţii de acţiune a personajelor, o revoltă a actorilor în numele personajelor sau în nume propriu. Primul care iese din rol, George Albert Costea, doctorul, într-un război de principii cu Ivanov, dar ca şi el neîmpăcat cu sine, cu misiunea sa, vrea să o salveze pe Anna de boala ce-i ameninţă viaţa, de căsnicia nefericită, dar ea îi respinge toate argumentele, îi retează avântul, sentimentele. Prin empatia cu personajul („sufletul întors peste cap”), ficţiunea se confundă cu realitatea, replica „nu-i de ajuns că nu-mi dau niciun ban” declanşează un rechizitoriu sinteză a situaţiei dificile din sectorul cultural, şi adevărul trebuie rostit în cheie comică, pentru a fi acceptat, dar chiar şi aşa e o definire de poziţie, cum vor mai fi şi altele pe parcurs. Camera de filmat urmăreşte şi documentează criza şi felul în care emoţiile se suprapun şi linia dintre personaj şi actor nu e foarte clară, tema autobiografică pătrunde treptat în povestea personajului, culminează în performance-ul din actul final, o interpretare splendidă a Comme ils disent, cântec controversat al lui Charles Aznavour ce abordează pentru prima dată homosexualitatea într-un mod nou în cântecul popular, reconfigurarea unei identităţi a personajului, şi acum felul în care e comunicat un adevăr, cum e înţeles e şi o invitaţie de asumare lansată celor care împărtăşesc intimitatea actorului-personaj.

Procesul particularizării lui Ivanov este cel mai riscant şi Vlad Udrescu riscă tot, e radical şi ofensiv, vulnerabil şi cinic. E antierou sau este un monstru?, cum declara într-un interviu recent Eugen Jebeleanu. Şi una, şi alta, dar mai ales e un personaj in progess, în (de)construcţie, el e din familia oamenilor buni care nu pot face bine ai lui Cehov, despre care vorbea Nabokov. E un exces de luciditate în Ivanov, şi camera de filmat permite o expansiune în captarea momentelor de (auto)demascare. În actul al doilea, Saşa ia camera şi înregistrează spovedania ruşinii, este un moment complet, intensitatea cu care Monica Ardeleanu Andone, personajul sonor al spectacolului imaginat de Rémi Billardon, interpretează Imaginer l’ amour. Dansul lui Ivanov e frumuseţe fără sfârşit, năluca unei iubiri, zbor seducător care se termină brusc, viaţa nouă e doar un vis, şi dezvrăjirea este completă, Ivanov e mai aproape de autoderiziune decât de autoiluzionare. Ce începe ca un gest de negociere, amânarea plăţii datoriilor, amânarea solicitată Zinaidei Savişna, sfârşeşte ca un act de umilire sexuală a acesteia. Şi anticlimaxul dramatic nu se mai produce doar la figurat, în secvenţa finală gestul e reluat pentru a o scandaliza pe Saşa. Dar Saşa-Costinela Ungureanu reuşeşte o compoziţie pe măsura provocării care este Ivanov, determinarea ei este pe măsura lui, este o conjuncţie a extremelor şi pentru a respinge convingerile, credinţa Saşei în „dragostea activă”, recurge la un gest extrem iese din rol, intră în dialog cu sala. Doar moartea îi poate separa, finalul răsturnat de intervenţia doctorului.

Crizele dramatice sunt orchestrate fidel textului, fiecare act se termină cu o lovitură de teatru, fiecare act e anunţat ludic de Mircea Mogoşeanu. Impresia de farsă absurdă devine evidentă în secvenţa derulată în salonul familiei Lebedev, personajele încremenite ca într-o fotografie de grup, o estetică explicită, pe ecran sunt proiectate citate din Richard Avedon si Sabine Weiss activă în mişcarea fotografică umanistă franceză, o lume rece, într-o lumină rece, senzaţia de artificial este amplificată de camera de filmat, care distorsionează, amplifică manierismele, ticurile. În centrul atenţiei se află Saşa, la a cărei aniversare este şi Marfa, tânără moşiereasă bogată, şi problema măritişului lor, sarcină preluată de doi oameni capabili, Avdotia Nazarovna şi întreprinzătorul Borokin. Geni Macsim pune în mişcare toate mijloacele arsenalului comic, Alex Calangiu este farsorul prin excelenţă şi combină cu umor toate viciile personajului, e dezarmant în sinceritatea şi pragmatismul lui. Dar Marfa începe o revoltă în beneficiul publicului şi al personajului, împotriva plictiselii face o preselecţie pentru un potenţial partener, dar nimic nu egalează propunerea lui Borokin, în numele contelui, Claudiu Mihail (o apariţie surpriză), iar Raluca Păun este nu contesa, ci regina scenei, momentul ei este unul antologic, public, colegi, tehnicieni, toată lumea e invitată la această sărbătoare colectivă. Şi Ivanov este o sărbătoare.