Călătorie în noapte: spectacolul final

după Eugene O’Neill

• Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

• Un scenariu de: Roman Doljanski

• Regia: Timofei Kuliabin

• Scenografia: Oleg Golovko

• Muzică: Timofei Pastukhov

• Light design: Ilia Paşnin

• Traducere: Raluca Rădulescu

• Manageri proiect: Claudia Maior şi Ioana Nistorescu

• Sufleor şi asistenţă regie: Ania Petrean

• Asistenţă producţie: Iuliana Revencu, Cătălina Bezer

• Regie scenă: Nicolae Văcariu

• Lumini: Mihai Părău

• Sunet: Alex Androniciuc

• Distribuţie: Nicu Mihoc, Raluca Iani, Marius Turdeanu, Horia Fedorca, Radu Costea, Ioana Cosma, Adrian Neacşu, David Cristian, Vlad Robaş.

• Foto credit: Vlad Dumitru, TNRS

Neputinţa legăturilor afective de a susţine, de a ţine la un loc o familie nu a fost surprinsă niciodată atât de puternic şi nemilos precum în această tragedie modernă, „scrisă cu lacrimi şi cu sânge”, cum însuşi Eugene O’Neill mărturisea. Filonul autobiografic a determinat publicarea textului la peste douăzeci şi cinci de ani de la dispariţia sa.

Într-un dialog cu Octavian Saiu, Timofei Kuliabin îşi expune metoda concentrată, specificul artei sale: „Teatrul este simplu. Ce înseamnă să regizezi? Să organizezi timpul şi spaţiul”. Lungul drum al zilei către noapte răspunde acestei viziuni, timpul şi spaţiul sunt coordonatele care dictează forma spectacolului, şi, printr-o mişcare îndrăzneaţă, subiectul este transpus în zilele noastre, perspectiva este schimbată, singulară şi subiectivă: poziţia centrală îi aparţine lui Edmund Tyrone (un alter ego al dramaturgului, câştigător de prestigioase premii literare), fiul cel mic, cu o carieră de succes, o viaţă personală dezastruoasă, cu o maladie în stadiu terminal şi cu o decizie de neclintit, de a revendica controlul existenţei marcate de boală, prin opţiunea pentru moarte asistată. Acţiunea se mută din salonul familiei într-o cameră de hotel/ sanatoriu, unde Edmund alege să îşi regizeze ieşirea din viaţă, pentru că ceea ce urmează este un spectacol/ reconstituire cu un scenariu special, o ultimă experienţă vie, transformatoare, prin care se încearcă armonizarea/ împăcarea cu trecutul. Totul este planificat riguros, un secretar particular, un violonist, un chelner, doamna cu rochia de mireasă sunt programaţi să intervină la o anumită oră, să interpreteze un rol, să livreze elementele de decor. Resorturile memoriei afective sunt declanşate artificial de muzica violonistului, care, ascuns vederii, după o uşă, trebuie să interpreteze Sarabanda lui Bach într-un anumit fel: cu degete nesigure, cu emoţie, şi experimentul reuşeşte, prezenţa mamei este recreată, prezenţa ei umple scena. Mama este personajul problemă, este victima fragilă, pe care bărbaţii familiei o protejează şi Raluca Iani stăpâneşte foarte bine toată gama de emoţii multiple, simultane, contradictorii. Răsuciri de voce şi de corp, plutire şi prăbuşire, şi mai ales momentele de memorie senzorială, nu există niciun control asupra amintirilor, Mary Tyrone intră/ iese din decor, călătoreşte în trecutul personal, îşi rememorează tinereţea, iubirea pentru James Tyrone, cel mai chipeş, cel mai talentat actor din America, anii de fericire, dar mai ales revine asupra momentului care a declanşat tragedia.

Dinamica familiei este extrem de complicată, fluxul memoriei invocă simultan figurile trecutului, Edmund e personaj şi spectator al scenelor de familie, iar prin alăturarea aceasta de generaţii inversate, în care părinţii sunt tineri, iar fiul, bătrân, călătoria liniară a zilei către noapte devine circulară. Nicu Mihoc, în rolul lui Edmund, trebuie să traverseze toate aceste spaţii alunecoase între trecut şi prezent, între vârste diferite ale personajului şi o face natural, susţine exemplar trecerile, limitele. Sunt de o splendidă tristeţe momentele în care forţarea memoriei este deplină, este trăită complet, Edmund se uită pe sine, încearcă să intervină în crizele mamei, să medieze, să stingă conflictele părinţilor.

În cazul lui Edmund, conflictul este provocat de boala lui, iar spectacolul lui Kuliabin suprapune doi timpi ai maladiei, boala din tinereţe, subiect tabu în familie, şi boala vârstei târzii, fără speranţă, de unde şi soluţia finală. În camera de hotel începe un re-enactment, prima livrare: whisky, cărţile de joc, o ediţie Shakespeare, iar figura tatălui, cândva, actor celebru şi apoi a fratelui mai mare, Jamie, completează tabloul acestei familii de artişti, de vissi d’arte şi iluzii spulberate. Neîmplinirile mamei, ce visa o carieră de violonistă, sunt trăite la cote şi mai intense de James Tyrone, care a cunoscut gloria cu rolul contelui de Monte-Cristo, rol blestemat, ce l-a fixat în memoria şi afecţiunea publicului. Aspiraţia sa a fost, a rămas o carieră de actor shakespearian şi replicile îi stau mărturie, în confruntări citează din Regele Lear, nimic nu-i mai rău decât nerecunoştinţa copiilor, sau monologul din Macbeth, „Life’s but a walking shadow, a poor player”, şi Marius Turdeanu compune entuziast personajul acestui mare învins, între accese de sinceritate şi teatralitate, şi în ,,spectacolul” final, imaginat de Edmund, el joacă rolul vieţii lui, amintirile/ turneele, succesul, banii, eşecul sunt poveşti reluate, repetate, interpretate ca un rol, naraţiunea este dramatizată, iar juxtapunerile operate în această variantă, scrisă de Roman Doljanski, concentrează şi izolează zonele nevralgice. Un iureş de violenţă, incriminări, reproşuri în aceste „scene dintr-o căsnicie”, personajele aproape că îşi anticipează replicile, atât de vechi sunt neînţelegerile. Şi care e cel mai fierbinte/ periculos subiect? Dependenţa de droguri a lui Mary? Boala lui Edmund? Care este cauza adevărată a sănătăţii sale şubrede? Nimeni nu scapă din acest coşmar al memoriei, o confruntare definitivă este cu Jamie, fratele mai mare, model şi influenţă negativă care îi aminteşte că a ajuns să scrie pentru că el scria, „eu te-am făcut“, şi escaladează în „te urăsc... puştiule, să nu mori, bine?”, o relaţie de tip love- hate. Până la urmă intenţiile sale sunt bune, Jamie, la fel ca toţi din familie, este şi vinovat, şi victimă, iar Horia Fedorca cuprinde cu interpretarea lui natura aceasta zbuciumată.

Decorul întunecat, geometric comprimă şi extinde spaţiul şi timpul, suntem într-un prezent continuu, o confluenţă a memoriei lui Edmund cu memoria acestor umbre rătăcitoare. Decorul lui Oleg Golovko cu pereţi ce se deschid silenţios asigură mobilitatea personajelor, totul este albastru, panourile ce îmbracă pereţii, mobila, o mare de albastru, luminile albastre, realitatea care se ascunde de ea însăşi, secretele fug de lumină, şi Edmund poate să revină în spaţiile interioare ale memoriei, iar Mary, James şi Jamie să se piardă în alcool, droguri, fiecare în călătoria lui. În acest spaţiu etanş, emoţiile străbat distanţa dintre actori şi spectatori, şi poate din acest motiv finalul este şi mai puternic, nu mai este nevoie de nicio procedură, Edmund îşi găseşte liniştea, moartea este privită drept în faţă, în timp ce acordurile din Raindrops keep falling on my head închid spectacolul.