FITS 2025: recunoştinţă, recunoaştere, reîntâlnire

Schaubühne Berlin

Un spectacol de Milo Rau după Filoctet (Sofocle)

Distribuţia:Ursina Lardi, Hassan Azad (Video)

„Theatre is body, body is poetry.” Aşa scrie pe caietul program al celei mai recente creaţii a lui Milo Rau, Vizionara, spectacol hibrid, în continuarea lui Oreste în Mosul (2019) şi a limbajului său teatral care utilizează miturile fondatoare ale civilizaţiei occidentale pentru a explora crizele de azi, tragedie antică şi tragediile prezentului şi felul în care faptele istorice sunt transformate în memorie culturală.

Corpul şi imaginea corpului, corpul ca o rană vie este motivul central pe care îl disecă acum regizorul belgian. Scalpelul care taie (plus documentarea procedurii, înregistrată cu camera telefonului) nu este decât o anticipare a ce va urma. Rănile interne ale jurnalistei, fotograf în zonele de conflict, rănile externe ale lui Azad, un irakian a cărui mână a fost amputată în anii de violenţă extremă ai regimului ISIS, demonstrează şi documentează violenţa lumii în care trăim, chestionează diferitele articulări ale exprimării artistice în abordarea subiectelor sociale şi politice. Ursina Lardi livrează un performance ce oscilează între intensitate şi inexpresivitate, detaşare şi furie rece, agresivitatea stăpânită decurgând din relatarea episodului dramatic al unei agresiuni sexuale când din martor devine victimă. Toată această tensiune rămâne cu spectatorii, iar teroarea şi fluxurile ei invizibile devin brusc vizibile. Muzica şi decorul intervin şi, dintr-odată, actualitatea, evenimentul sunt prezente, fosta zonă de conflict proiectată pe ecran se prelungeşte pe scenă, o spaţializare care cuprinde privirea şi o duce în inima conflictului. De altfel, „Conflictul în teatru” se numeşte şi lucrarea de master a lui Azad. E ironie şi umor negru în scenariul lui Milo Rau şi autoironie când vorbeşte de regizorii post-conflict, dar mai ales este curajul prezenţei, o artă insuportabilă care pune presiune, care nu se ascunde şi nu ascunde intolerabilul, nu ascunde adevărul, iar secvenţa de pe YouTube (episodul mutilării) o dovedeşte. Este Azad un Filoctet al zilelor noastre? Mărturia lui este cutremurătoare, rana care nu se închide niciodată este rana fizică, dar mai mult este absenţa asumării culpabilităţii, dialogul cu rudele torţionarilor fiind o mostră din banalitatea şi vecinătatea răului. Drama lui Sofocle are o rezolvare optimistă, marile idealuri ale oamenilor se realizează prin adevăr, nu prin decepţie, mesajul este solidaritatea, scopul comun al elenismului. Azi, zeii nu se grăbesc să intervină, imaginea finală este cea a unui erou al zilelor noastre, viaţa după supravieţuire.

de Marin Sorescu

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu & Tokyo Metropolitan Theatre

Regia: Silviu Purcărete

Distribuţia: Kuranosuke Sasaki, Veronica Arizancu, Liviu Vlad, Eduard Pătraşcu

Ce s-a întâmplat cu mândra cetate Ninive?, scrie Marin Sorescu în prefaţa la Setea muntelui de sare, trilogia din care face parte Iona, şi tot despre soarta cetăţii Ninive vorbeşte şi personajul principal din Vizionara. Sunt coincidenţe şi sunt teme universale care se întâlnesc, iar punctul comun între Iona şi Azad este conştiinţa că salvarea nu vine din exterior, în acceptarea condiţiei de om, există în ei ceva din măreţia personajelor din tragediile antice.

Structura statică, pe orizontală, din primele minute este în consonanţă cu viziunea dramaturgului – Iona, caracter pliant: în centrul scenei, aproape fără să se mişte, acesta îşi spune replicile. În spate, un zid de hârtie, marea poate. Şi brusc, Iona e înghiţit, captiv în interiorul chitului. Cadrul scenografic construit de Dragoş Buhagiar susţine, completează spectacolul în idei şi în viziunea lui Silviu Purcărete. O spărtură în zidul de hârtie, capul ce se iveşte, apoi o mână, un picior în extremele scenei, Iona se pliază, se extinde, îşi înţelege limitele, se joacă cu ele: ruperea primului zid, apariţia celor doi pescari, două personaje imobile, jocul, brichetele care oferă un foc. O altă rupere a zidului, o nouă pânză, şi un mesaj în japoneză, o coregrafie cu treceri repetate şi secvenţe de teatru vizual, mesajul scris cu bucăţi de cretă colorată, în japoneză: „Ieşim cumva la lumină”. Ecou nu e, dar e o muzică, o voce care însoţeşte monologul lui Iona. O mare de hârtie, o viaţă de hârtie, fragilă, ruptă, mototolită. Kuranosuke Sasaki compune un personaj singular, un raisonneur subtil, contemplând, aşteptând cu o seninătate dureroasă ieşirea din lumea imensă, infinită, cu nenumărate straturi intermediare. Ultimul vine cu surpriza unui interior tradiţional oltenesc, carpetă pe perete, o cameră scăldată într-o lumină galbenă, caldă, o trecere aproape agresivă şi, totuşi, acest transplant forţat reaminteşte că suntem într-o realitate imaginară şi nu geografică, iar „tragediile speranţei” dezvăluie că prezenţa/ rezistenţa omului în lume e mai importantă decât lumea, decât spaţiul şi timpul care o dilată/ o închid, Iona îşi îmbracă costumul elegant şi intră în lume. E un one man show care scoate la lumină emoţia teatrului şi spectatorii occidentali rămân fascinaţi în faţa acestui vis de frumuseţe, un limbaj secret care se lasă descoperit, o descoperire interioară, recunoştinţă şi generozitate şi un final schimbat.

Casa Bernardei Alba

de Federico García Lorca

Teatrul de Stat Constanţa

Regia: Diana Mititelu

Distribuţia: Bernarda Alba: Luiza Martinescu, La Poncia: Laura Iordan, Maria Josefa: Mirela Pană, Angustias: Alina Manţu, Magdalena: Cristiana Luca, Amelia: Otilia Nicoară, Martirio: Mihaela Velicu, Adela: Ecaterina Lupu

„Ne vom scufunda într-o mare de doliu” vs. You Don’t Own Me (Lesley Gore,1964), iar în spectacolul creat de Diana Mititelu vibrează spiritul spaniol, eros şi onoare, nebunia iubirii, sentimente şi senzualitate până la limita demenţei. Autoritatea masculină este substituită de voinţa de fier a Bernardei Alba, care închide cu un gest demonstrativ uşa şi anunţă un doliu de opt ani. Casa imaculată, decorul auster, alb şi negru, non-culori care se regăsesc şi în costume afirmă ideea de doliu şi puritate, o puritate care se transformă în sterilitate, fetele tânjesc în faţa ferestrelor închise. O singură pată de culoare, rochia verde a Adelei, mezina plină de iluzii, ea rupe convenţii şi zăbrele şi îşi trăieşte visul de iubire cu Pepe Romano, viitorul soţ al surorii ei, Angustias. Personajele lui Lorca sunt spectaculoase şi prin conştiinţa auto-dramatizării. Într-o succesiune de secvenţe, fiecare îşi inventează visul/ iluzia, plânsul lui Angustias, dansul în lumina albastră, scena căzilor de baie, dansul lui Martirio pe o melodie franţuzească, senzualitate reprimată. Mihaela Velicu reuşeşte un personaj surpriză, o pseudo-inocenţă, sensibilitate şi resentimente. Construcţia cea mai remarcabilă este Pepe Romano ca obiect al dorinţei, niciodată prezent, se întrupează din poveştile lor, fotografia furată şi ascunsă în chiloţi de Martirio declanşează „furtuna”, bunica senilă rezumă cel mai bine evenimentele: „Pepe Romano e un uriaş, toate îl vreţi, dar el o să vă înghită pe toate”.

Muzica foarte bine aleasă ritmează spectacolul, tic-tac, tic-tac între scene, timpul monoton, melodia lui Lesley Gore ca un imn al eliberării sexuale, şi o variantă adaptată din La Llorona, cântec popular mexican, florile care plâng sunt în scena de început, florile-fete ce se ofilesc sau se revoltă chiar dacă asta înseamnă moarte. Casa Bernardei Alba este un spectacol complet, care convinge şi încântă prin arta sa autentică, şi, bineînţeles, prin interpretările superbe, performanţe individuale remarcabile cu energie nestăvilită, cu vibraţie interioară.