Shakespeare, mereu contemporan

Corneliu Dumitriu ne oferă prin Teatrul lui Shakespeare o amplă sinteză consacrată operei dramatice a bardului din Avon. Construcţia volumului urmează liniile mari ale creaţiei shakespeariene: Tragediile, Comediile, Piesele istorice, la care se adaugă o secţiune aparte, Trei studii de caz, precum şi un Dicţionar al personajelor. Această arhitectură propune o lectură ierarhică şi ordonată, aptă să înlesnească pătrunderea în miezul unei opere în care forţa imaginativă şi tensiunea dramatică se conjugă într-o unitate vie.

În cele cinci acte, Titus Andronicus se înfăţişează ca o anatomie a destinelor. Personajele pornesc dintr-un spaţiu al onoarei, dar fiecare pas al lor, sub presiunea cruzimii şi a răzbunării, le abate către faptele cele mai sumbre, într-o coborâre inexorabilă spre imoralitate: „Această lume odioasă care se naşte sub ochii noştri este ucisă în final, într-un veritabil măcel, când prin sânge şi moarte se purifică adulterul, violul, cruzimea, nesupunerea sau viclenia. În încheiere, se profilează aerul unei lumi noi, scăpată de flagelul faptelor imorale. Roma parcă renaşte, aşezând în fruntea ei un personaj virtuos, îngropând un trecut întunecat de crime şi mârşăvii”.

Romeo şi Julieta, reprezentată între anii 1594-1595 şi tipărită în 1597, se lasă descifrată sub trei unghiuri de vedere: reveria iubirii, geografia ideii şi esenţa tragică. Aceeaşi metodă de analiză este aplicată şi asupra lui Hamlet, unde însă se adaugă altă dimensiune, proprie acestei capodopere: dilema şi suferinţa, care fac din drama prinţului danez o meditaţie asupra destinului.

În prima parte a lucrării, intitulată Analiza şi estetica tragediilor, Corneliu Dumitriu se apleacă asupra destinului personajelor, pentru a se opri apoi asupra tipologiei lor. Astfel, dintre figurile care domină lumea şi sunt mistuite de setea de putere, se desprind, ca reprezentative, Macbeth, Coriolan, Claudiu, Gertrude, Iuliu Cezar Octavian, Cleopatra, Regan şi Goneril, Aufidius şi Antiochus. Aceste personaje nu se definesc exclusiv prin ambiţie, ci printr-o energie tragică, în virtutea căreia sfârşesc prin a se prăbuşi inevitabil. Alte tipuri de personaje identificate de către exeget sunt: neputincioşii (Lear, Cymbeline, Saturninus), figuranţii (Priam, dogele Veneţiei, Escalus, Duncan, Regele Franţei, Simonides, Cleon, Lysimach, Malcolm, Polonius), arhitecţii crimei (lady Macbeth, Iago, Brutus, Cassius, Aaron, Tamora, Edmund, Chiron şi Demetrius, Dyoniza) şi disperaţii sorţii (Hamlet, Titus Andronicus, Timon din Atena). Universul iubirii este populat de personaje precum Romeo şi Julieta, Desdemona, Ofelia, Antoniu şi Cleopatra, Pericles şi Thaisa, Brutus şi Porţia ş.a.

În partea a doua, intitulată Despre comedii: Analiza şi estetica, autorul, după ce urmăreşte modul în care se articulează destinele personajelor, se opreşte asupra dimensiunii fantastice a pieselor, pentru a surprinde apoi jocul subtil dintre vis şi realitate: „În universul multiplelor înfăţişări ale realităţii, visele introduc un tărâm al imaginarului, oferind personajelor şansa de a contribui la construcţia altor posibile înfăţişări ale aspiraţiilor şi relaţiilor umane. Lipsite de reguli şi neţinând loc de argumente, visele readuc speranţa şi încrederea oamenilor în nevoia luptei cu viaţa. În comedii, Shakespeare apelează la acest tărâm al imaginarului pentru a sugera soluţii care merită transpuse în realitate sau pentru a dezvălui caracterele adevărate ale oamenilor”. Aproape inedită se arată clasificarea caracterelor în bufoni inteligenţi, nebuni înţelepţi şi spirituali, precum şi servitori iuţi la minte, tipuri care, prin verva lor, luminează subtextul dramatic şi dezvăluie, în chip indirect, adevărurile profunde ale comediei.

Partea a treia, întinsă pe trei sute de pagini, se ocupă de piesele istorice ale lui Shakespeare, a căror analiză culminează într-o veritabilă estetică a tragicului. Autorul urmăreşte, între altele, tematici precum cunoaşterea dobândită prin suferinţă, asumarea vinovăţiei, înţelegerile răului şi ale violenţei, precum şi intensul sentiment al contrastului, fără de care tragedia nu-şi poate atinge plenitudinea expresivă.

Partea a cincea, deschisă printr-un Cuvânt înainte semnat de profesorul David Chambers, se constituie într-un veritabil Dicţionar al personajelor shakespeariene. Este, în fapt, o operă de sinteză, care nu se limitează la inventarierea numelor, ci urmăreşte să restituie fiecărei figuri locul său în economia textului şi semnificaţia în arhitectura morală şi simbolică a teatrului elisabetan. Un asemenea dicţionar devine, astfel, nu doar un instrument de lucru, ci şi un act critic: prin el, personajele dobândesc densitate, îşi dezvăluie filonul de umanitate şi se integrează într-o reţea de relaţii care face vizibilă complexitatea lumii shakespeariene.

Cartea lui Corneliu Dumitriu despre Teatrul lui Shakespeare se impune ca o lucrare de sinteză şi totodată de aprofundare, în care erudiţia se împleteşte cu pasiunea hermeneutică. Ea urmăreşte să desfacă ţesătura vie a textelor shakespeariene în nodurile ei esenţiale: putere şi vină, vis şi viziune, istorie şi destin scenic.