Meditaţii asupra lumii

Cel mai recent volum de poezie al lui Cassian Maria Spiridon, intitulat Cu o bufniţă pe umăr, se prezintă sub forma unei construcţii articulate, distribuite în cinci secţiuni distincte. Această împărţire sugerează o intenţie de organizare tematică şi tonală, prin care autorul caută să imprime discursului liric o progresie interioară şi o arhitectură de ansamblu. Titlul Cu o bufniţă pe umăr concentrează, într-o formulă plastică, imaginea însăşi a înţelepciunii, transfigurată în simbolul acestei păsări nocturne. Oriunde s-ar afla, poetul îşi poartă cu sine înţelepciunea ca pe un atribut constitutiv, prin care lumea vizibilă se decantează şi alunecă într-o ordine mai adâncă, aceea a reflecţiei şi a contemplării.

Singurul companion cu adevărat credincios omului este propria-i umbră. Nici măcar lumina, emblemă a prezenţei şi a revelaţiei, nu se dovedeşte pe deplin fidelă, căci, adesea, se ascunde, fie în spatele obiectelor, fie chiar al corpurilor cereşti: „şi umbra/ ea/ între toate/ e mereu credincioasă/ de câte ori ies în lumina/ de zi sau de noapte/ dar şi de la verticala lumânare/ tăcut/ mă urmează” (şi umbra). Sfârşitul verii se explică printr-o dublă cauză, surprinsă cu o limpezime aproape materială: pe de o parte, povara frunzişului, a acestei mase vegetale care apasă asupra timpului însuşi, încetinindu-i curgerea; pe de alta, soarele, care pare a-şi fi consumat, în prea multă risipă de lumină, puterea de a prelungi durata zilei. Astfel, timpul verii se destramă sub presiunea vegetaţiei şi a astrului care, istovit, se retrage treptat, pregătind trecerea spre altă ordine a anotimpurilor: „zilele lungi ale verii sunt amintire/ pline peste tot de frunze obosite/ de ofilite plantaţii/ sunt tot mai scurte/ părăsite de soarele/ tot mai grăbit să apună” (sunt tot mai scurte). Vremea încetează a mai fi măsurată în accepţia comună, prin orologii sau prin convenţiile exterioare ale ceasurilor şi se supune unei scări intime: aceea a unei pipe care se consumă încet, în ritmul ei propriu, şi care transformă fumul în substitut al clepsidrei: „privesc largul apelor/ stau cu pietrele însoţitoare/ doar atât/ cât pipa credincioasă/ îmi fumegă” (cât pipa...).

Prima secţiune, Stau orizontal cu planeta, aduce în prim-plan o viziune care poate fi asumată de orice conştiinţă lucidă: certitudinea că moartea va surveni la un moment dat şi această realitate nu trebuie percepută sub semnul înfricoşării. Dimpotrivă, extincţia apare, în consonanţă cu proiecţiile oferite de marii poeţi ai lumii, drept o reintegrare a fiinţei în circuitul universal al elementelor.

Motivul umbrei îşi reia funcţia germinativă odată cu deschiderea celei de-a doua secţiuni, Haina primită de la zei. Aici, o voce interlocutoare, plasată deliberat în registrul ficţiunii, se arată preocupată de ceea ce se află dincolo de conglomeratul umbrelor. Prin interogaţia ei, se instituie un exerciţiu dialectic. Poetul, atras în hora gravitaţională a invitaţiei la dialog, acceptă să se lase prins în cercul ei magnetic şi începe să descifreze, ca printr-o iniţiere vizionară, contururile fragile ale unui univers spectral: „gândul îţi este dureros/ te întrebi ce se întâmplă/ acolo/ sub umbrele dese/ încă nedevorate/ de marele frig// e un semn/ pe care inima ta nu-l aşteaptă/ sunt fructele ce cresc/ în pomul încărcat/ de vise ce îndeamnă/ spre muntele-ndurării// candela-i lumină sub icoană” (precum Petru).

Prin intermediul darului conferit de zei – chiar dacă sub forma unei simple haine –, poetul dobândeşte o revitalizare interioară, o reînnoire a facultăţilor sale afective şi se arată capabil să îmbrăţişeze întreaga existenţă „cu întreită dragoste”. Această mărturisire, care prin încărcătura ei axiologică transcende registrul confesiv şi devine enunţ programatic, semnalizează pragul de trecere către secţiunea următoare a cărţii, unde elanul vital şi potenţialul simbolic se articulează într-o nouă fază a itinerariului liric.

Se pot descifra, cel puţin pe plan tematic, anumite afinităţi cu universul lui Dimitrie Anghel. În spaţiul ocrotitor al grădinilor – loc privilegiat al refugierii şi al comuniunii –, poetul îşi invită iubita, pentru a-i prezenta jocul apolinic dintre elementele cosmice şi cele terestre. Această interferenţă, chiar dacă la prima vedere este reductibilă la un simplu truism, îşi dezvăluie pregnanţa prin modul în care experienţa senzorială se amplifică până la dimensiunile unei revelaţii artistice: „cad frunze din primăvară/ până-n toamnă/ cad una câte una/ grăbit îngălbenite/ sub soarele ce încălzeşte/ tot mai puternic/ pe drumul către vară// continuă să se aştearnă/ tot mai bogat/ covor de aur/ când bate vântul/ şi boabele de strugure se-ndulcesc/ rămân doar crengile/ iubito/ cum ne rămâne/ din glorioasa noastră vieţuire/ după covoare lungi de frunze/ pe care împreună am străbătut/ doar amintirea/ ce-ncet încet/ şi ea se va topi/ în humusul cel primitor/ şi dătător de roadă” (humusul cel primitor).

În penultima parte a volumului, Pe nisipul bătăliilor, îşi face loc un întreg arsenal lingvistic, preluat din câmpul semantic al războiului: „în faţa trasoarelor/ ai pieptul pregătit/ glorie să fie” (viaţa se revarsă); „gura de foc a mitralierei,/ a dronelor în zborul lor autonom” (ţi se oferă doar imagini); „mulţimi mute/ gata să execute/ comenzile tembele/ (...)/ cum să îmi refuz prezenţa/ când avem o copleşitoare/ firească vitalitate de a fi/ cum să lăsăm fără de trup/ un suflet/ care până la ceruri a iubit/ cu carnea în care şi-a aflat/ un adăpost atât de efemer” (Precum un steag); „cu o baionetă lucitoare/ ascuţită pe ambele părţi/ se poate tăia felii/ un pepene verde/ un măr/ se poate pregăti un creion/ întru scris/ unt se poate aşterne// pe bucata de pâine.../ atâtea se pot împlini/ totuşi/ doar în vârful baionetei poţi afla/ odihna binemeritată” (mantră) etc. Titlul însuşi al secţiunii se impune ca o morală extrasă din întreaga experienţă a vieţii evocate până atunci – o experienţă trăită deliberat în afara canoanelor, într-o libertate autentică.

Ultima secţiune, Cu o bufniţă pe umăr – titlu atribuit întregii cărţi –, evidenţiază siguranţa autorului în raport cu propria perspectivă asupra lumii. El colaborează cu simbolul tradiţional al înţelepciunii. Aşezată pe umărul lui, bufniţa devine semn iniţiatic şi garanţie a unei priviri de proporţii mai vaste, planetare şi cosmice, dincolo de orizontul limitat al cotidianului: „privesc în larg catarge obosite/ oprite-n golf/ nu vor să-l părăsească/ au rame fără pânze/ nici lopătari/ la vâsle nu se arată/ gata să împingă peste valuri/ corăbiile adormite” (privesc în larg). Vocea lirică este fixată într-un cadru paradoxal, deopotrivă precis şi insolit, al confluenţei şi al confruntării, în care se joacă destinul umanităţii: „stau în locul unde continentele se privesc/ de aproape/ despărţite de-o îngustă cărare/ de ape/ stâncile par să-şi comunice în limbajul secret/ transmis din pleistocen/ când încă erau împreună// trec prin strâmtoare/ vase cu oameni/ cu mărfuri diverse/ cu arme animale şi păsări” (îngustă-i cărarea).

În lirica lui Cassian Maria Spiridon, meditaţia gravă se împleteşte cu fantezia creatoare. Volumul se distinge prin profunzime şi amplitudine, conturând un univers aproape singular în literatura contemporană. Fiecare strat tematic, caracterizat de rigurozitate şi coerenţă structurală, participă la edificarea unei experienţe estetice şi intelectuale deosebite.