Topografia rănilor deschise

Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi este titlul care ne previne asupra unei aventuri deloc solite: o incursiune lucidă în spaţiile frământate ale Kurdistanului, Irakului, Anatoliei şi Armeniei. Autoarea, Sabina Fati, îşi enunţă limpede demersul– călătoria începută în vara anului 2021 a avut un dublu scop: de a sonda, în filigranul prezentului, logica profundă a conflictelor care frământă Orientul apropiat şi refacerea traseului celor zece mii de mercenari greci, prezentaţi de Xenofon în lucrarea Anabasis. Prin această punere în paralelă se conturează o întrebare geopolitică: în ce măsură intervenţiile Occidentului în Orient s-au dovedit eficace?Nu asistăm aici la un simplu periplu descriptiv, ci la o încercare de a înţelege substratul uman şi istoric al unor rupturi care par fără leac, desfăşurate în proximitatea Europei.Într-o epocă în care viteza informaţiei deformează adesea adevărul în caricatură şi conflictul este redus la clişeu mediatic, demersul Sabinei Fati dobândeşte o semnificaţie cu atât mai preţioasă: aceea a unei mărturii directe şi a unei reconstituiri lucide, pornind din însăşi topografia istoriei vii. Efortul ei se înscrie, astfel, în tradiţia celor care, dincolo de spectacolul informaţional, caută să restituie profunzimea şi tensiunea autentică a faptelor, precum şi pulsaţia adâncă a spaţiului vizitat. Fie că străbate pământurile însângerate ale Kurdistanului, fie că se opreşte în Anatolia încă bântuită de fantomele imperiului, autoarea evită capcanele sentimentalismului sau ale judecăţii sumare. Ea ascultă, observă, îşi interoghează interlocutorii, construind astfel o geografie a rezilienţei umane.

În paginile acestei cărţi, jurnalismul de teren se împleteşte cuo meditaţie sobră asupra destinului popoarelor. Tonul este reţinut, dar pătrunzător; stilul – limpede, dar grav, în consonanţă cu temele abordate. Sabina Fati, în această investigaţie la graniţa dintre eseu geopolitic şi confesiune de călător, reface o hartă a fisurilor civilizaţiei contemporane, o hartă care se întinde chiar „lângă noi”, dar pe care preferăm adesea să nu o privim cu atenţie. În acest sens, lectura devine un act de conştiinţă, o formă de solidaritate tacită cu suferinţele celorlalţi, dar şi o provocare adresată cititorului de a regândi poziţia propriului confort în raport cu lumea.

Când se vede pusă în faţa unor împrejurări vitrege – precum abandonul brutal, de către un şofer de taxi, într-un punct de control militar, situat între Bagdad şi Mosul –, Sabina Fati nu îşi pierde cumpătul. Într-o atmosferă în care insecuritatea pare să fi devenit normă, ea regăseşte, printr-un instinct al spiritului cultivat, temeiuri de curaj în contemplarea trecutului. Acolo unde alţii n-ar vedea decât pericol şi confuzie, ea recunoaşte urmele civilizaţiei şi evocă, în gând, marşul lui Xenofon şi ecourile marilor traversări antice. Meditaţia asupra istoriei transfigurează prezentul neliniştitor într-un cadru de înţelegere superioară – şi poate chiar într-o formă de libertate interioară: „În cei peste 2400 de ani care s-au scurs de la expediţia povestită de Xenofon nu s-au schimbat foarte multe pe traseul plin de conflicte parcurs de greci de la Marea Egee prin Anatolia şi până în Irakul de astăzi, unde cei zece mii de mercenari eleni au încercat să schimbe ecuaţia puterii, întorcându-se apoi prin Caucazul de Sud şi, în cele din urmă, pe coasta Mării Negre. Imperiile care au stăpânit teritoriile dintre Marea Neagră, Golful Persic şi Mediterana au făcut mereu excese şi au transformat totdeauna acest loc într-un spaţiu al provizoriului”.

Momentul de cumpănă comportă densitatea unui nucleu epic, propriu nuvelei moderne. El funcţionează ca pivot structural al unei construcţii literare menite să antreneze, să absoarbă, să ţină conştiinţa cititorului într-o stare de acuitate continuă. Cartea – configurată din asemenea încercări, expuse uneori cu dramatism reţinut, alteori cu o luciditate aproape rece – nu aspiră la desfăşurarea descriptivă a jurnalului de călătorie standard, ci îşi propune, mai curând, să creeze o tensiune controlată, o „reţea” de episoade în care amănuntul aparent periferic devine semnificativ prin forţa contextului. Miza nu este doar relatarea fidelă a unei peregrinări în spaţii încărcate de istorie şi conflict, ci captivarea unei atenţii avizate, printr-o retorică a imprevizibilului bine dozat. În acest sens, cartea se constituie într-o meditaţie narativă asupra riscului şi asupra felului în care incertitudinea devine materie literară.

Deşi finalitatea lucrării se defineşte, în mod esenţial, printr-o tentativă de evaluare a unei configuraţii geo-politice complexe, lectura atentă relevă şi prezenţa unor pagini de respiro, în care observaţia obiectivă cedează locul unui ton mai liric, aproape elegiac. Aceste fragmente, de o expresivitate discretă, trădează alt registru al sensibilităţii autoarei şi trimit, prin inflexiunile stilistice şi rafinamentul evocării peisajului, la descrierile Câmpiei Dunării din Enigma Otiliei. Aşa cum G. Călinescu a ştiut să suprapună priveliştea naturală unei stări de spirit romantice, tot astfel Sabina Fati introduce, în subtextul unei investigaţii analitice, pulsaţia unui ataşament afectiv faţă de spaţiul traversat: „Ne întoarcem spre seară la Afyon. Se vede de departe stânca neagră de bazalt pe care se pot observa încă urmele cetăţii hitite şi care completează numele oraşului, numit mereu şi Kara (negru) Hisar (fortăreaţă). Din 2004, însă, toate aceste denumiri au fost puse într-un singur cuvânt: Afyonkarahisar, Fortăreaţa Neagră a Opiului. Ne oprim în centrul vechi, la cel mai vechi restaurant. De cinci generaţii se mănâncă aici, iar pozele celor patru patroni anteriori – tatăl actualului patron, bunicul acestuia, străbunicul etc. – sunt aşezate una deasupra celeilalte într-unul din colţurile modestei cârciumi. (...) Macii se cultivă de când lumea în zonă, pentru că sunt condiţii climatice excelente. Grecii şi romanii s-au bucurat de recoltele dimprejur”.

Într-un climat intelectual tot mai predispus la formule expeditive şi construcţii reductive, cartea Sabinei Fati se impune prin refuzul deliberat al simplificării. Nicio afirmaţie nu este făcută în absenţa unei fundamentări atente, nicio concluzie nu răspunde unei grile prestabilite. În acest sens, Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi – însoţită de o prezentare substanţială semnată de Gabriel Liiceanu – devine o formă de rezistenţă intelectuală în faţa clivajelor facile şi a uitării grăbite.