O estetică a teatrului de la origini la contemporaneitate

Într-un moment când teatrul, ca formă privilegiată de manifestare a frumosului în artă, se află, în contemporaneitate, la o răscruce în privinţa formulelor sale de reprezentare pe scenă, Corneliu Dumitriu publică lucrarea O istorie a gândirii despre frumos şi a esteticii teatrului. Înscrisă într-o direcţie de cercetare care oscilează între rigorile reflecţiei filosofice şi disciplina istoricului de teatru, cartea se distinge prin efortul de a restitui fenomenului dramatic o dimensiune organică, fixată deopotrivă în tradiţie şi în problematica vie a prezentului.

În arhitectura vastă a acestui studiu, se disting două ansambluri majore, surprinzătoare prin întinderea temporală şi densitatea ideatică: mai întâi, o panoramă amplă intitulată Două milenii de gândire despre frumos şi teatru, ce urmăreşte desfăşurarea reflecţiei estetice de la germinările mitologic-poetice ale lui Hesiod până la rigorile fondatoare ale lui Baumgarten; apoi, o a doua secţiune, Trei secole de gândire despre estetica Teatrului, în care se decantează şi se ordonează critic traiectoria ideilor de la sistemul critic al lui Kant până la antropologia teatrală propusă de Eugenio Barba. Astfel, drumul prin istoria reflecţiei estetice e refăcut cu stricteţe, într-o sinteză care pune în lumină continuităţile şi frondele unei gândiri care a oscilat între metafizică şi scenă.

Prezenţa termenilor „frumos” şi „estetică” încă din titlu angajează autorul într-o reflecţie de ordin filosofic, întrucât aceşti termeni, purtători ai unei tradiţii conceptuale îndelungate, se cer elucidaţi în lumina sistemelor de gândire care i-au articulat – de la atomismul antic la stoicism şi sintezele elenistice –, fără a ocoli, desigur, nodul teoretic major pe care îl constituie analizele consacrate de Platon şi Aristotel, ale căror opinii, deşi divergente, au modelat decisiv câmpul speculaţiei estetice.

Expunerea diacronică a conceptelor estetice este articulată riguros printr-un capitol central, consacrat unei examinări comparative a modului în care Schopenhauer şi Nietzsche, fiecare din unghiul propriei viziuni metafizice şi existenţiale, au problematizat frumosul şi arta, contribuind astfel, în registre diferite, la reconfigurarea gândirii estetice moderne: Aristotel va încerca să abiliteze poezia ca mimesis; Schopenhauer face o demarcaţie strictă între lumea fenomenală şi cea noumenală, iar Nietzsche priveşte arta ca pe o înflorire a vieţii, ca pe o „evadare din realitate. Printr-un act de transcendere, artistul dobândeşte viziunea frumosului din realitatea brută. Existenţa nu va fi suportată decât ca fenomen estetic – avem arta spre a putea să evităm pieirea prin adevăr” („Evoluţia ideii pe traseul: Aristotel – Schopenhauer – Nietzsche”).

În ceea ce priveşte Antichitatea latină, comprehensiunea frumosului este mediată prin figura lui Horatius, ale cărui meditaţii, extrase din Ars poetica, alcătuiesc un reper fundamental în articularea principiilor estetice ale epocii. În Evul Mediu, problematica frumosului este reluată în alt orizont spiritual, prin contribuţiile lui Aelius Donatus şi, mai ales, ale lui Toma d’Aquino, a cărui gândire teologică integrează dimensiunea estetică într-o viziune creştină a ordinii şi armoniei. Renaşterea, perioadă de eflorescenţă artistică şi de redescoperire a valorilor greco-latine, multiplică unghiurile de abordare: concepţiile despre teatru şi frumos ale lui Shakespeare, Lope de Vega şi Lodovico Castelvetro reflectă o amplă diversificare a sensibilităţii estetice, ancorată într-un reînnoit respect pentru canoanele clasicităţii.

Racine, Moličre şi Corneille îşi înscriu creaţia în orizontul unui canon riguros, supunându-se deliberat normelor clasice, nu din constrângere, ci din convingere estetică, justificată printr-un amplu aparat teoretic. Corneille, în special, defineşte atât condiţiile interne ale tragediei, cât şi natura poemului dramatic, în Discursuri. Din acest corpus normativ, Corneliu Dumitriu extrage cu pasajele care tratează diferenţele dintre verosimil şi necesar, urmărind, printr-o lectură atentă, să înţeleagă mecanismele intime ale construcţiei tragice. Iluminismul este ilustrat printr-o antologie comentată, alcătuită pe marginea unor extrase din opera lui Voltaire, în special în capitolul „Teatrul în viziunea lui Voltaire”, unde se conturează nu doar concepţia sa despre funcţia socială a spectacolului dramatic, ci şi idealul unui teatru angajat în slujba raţiunii şi a spiritului critic. În paralel, este evocat Schiller, ale cărui încercări de a înnobila teatrul poetic prin tensiunea dintre idee şi expresie rămân decisive pentru o înţelegere modernă a artei dramatice. Secţiunea se încheie cu un „Studiu despre arta tragică”, în care sunt sintetizate direcţiile majore ale reflecţiei estetice asupra tragediei, văzută ca formă supremă de reprezentare a destinului uman: „Ceea ce distinge tragedia de celelalte genuri este raportul dintre formă şi scop, adică modul în care ea îşi tratează obiectul în vederea atingerii scopului şi modul în care-şi atinge scopul prin obiectul ei”.

Într-o lume a spectacolului dominată de efemer şi improvizaţie, această lucrare semnată de Corneliu Dumitriu redeschide o axă de verticalitate: o întoarcere la ideile fondatoare, fără a ignora tensiunile şi frondele care au modelat devenirile moderne ale artei. De la Hesiod şi Aristotel, până la Voltaire, Nietzsche şi Barba, Dumitriu urzeşte o reţea de idei care configurează nu doar istoria unui gen, ci şi drama conştiinţei estetice europene.