Între exigenţă critică şi fidelitate culturală

Acest al patrulea volum al ediţiei critice Amprente şi voci, subintitulat sugestiv Spiritul Olteniei, este rodul constanţei universitarului Florea Firan şi se distinge prin amploare analitică şi prin caracterul monografic exclusiv, consacrat scriitorilor, ale căror opere sunt ancorate în spaţiul geografic şi cultural al Olteniei. Trebuie afirmat că s-a evitat cu meticulozitate repetiţia şi nu au mai fost incluşi autorii deja analizaţi în volumele precedente. Prezentul tom adună laolaltă portretele a 51 de scriitori, selectaţi cu atenţie, pentru a reprezenta plenitudinea talentului oltenesc. Demersul selectiv a avut în vedere nu doar criteriul apartenenţei geografice, dar şi relevanţa estetică a operei fiecărui scriitor, astfel încât ansamblul să contureze o imagine coerentă şi reprezentativă a identităţii literare. Autoritatea ştiinţifică şi viziunea critică a profesorului Florea Firan conferă acestei lucrări soliditate academică.

Volumul se deschide cu figura monumentală a lui Tudor Arghezi, căruia Florea Firan îi acordă un spaţiu critic amplu, pe măsura complexităţii operei autorului Cuvintelor potrivite. Alegerea acestuia ca punct de plecare nu este întâmplătoare, ci reflectă atât dimensiunea sa emblematică în contextul literaturii române, cât şi consonanţa profundă dintre profilul său creator şi intenţia generală a lucrării: aceea de a surprinde specificitatea şi forţa expresivă a literaturii olteneşti. Arghezi nu este doar un reper estetic şi stilistic, ci şi un simbol al unei viziuni literare inovatoare, ancorată în tradiţie, dar mereu orientată spre explorarea limitelor limbajului poetic. Florea Firan, în relaţia pe care a avut-o cu Nicolae N. Theodorescu, fratele vitreg al lui Arghezi, clarifică definitiv paternitatea poetului atât de disputată. Scrisorile trimise de Nicolae N. Theodorescu lui Florea Firan, prin care dă informaţii importante din biografia poetului, reproduse în volum, devin suportul de necontestat.

Într-o epocă în care revizuirea valorilor culturale s-a făcut cu febrilitate şi adesea cu zor injust, operele lui Dinu Săraru, precum şi acelea ale lui Adrian Păunescu au fost supuse unei duble lecturi, în funcţie de poziţia cronologică faţă de acel prag istoric numit, cu majusculă adesea abuzivă, Revoluţia. Dacă înainte de 1989, ei ocupau poziţii privilegiate în ierarhia culturală oficială, asumându-şi, în forme diferite, un rol de reprezentare şi, uneori, de legitimare a discursului politic, după acest moment de ruptură, percepţia asupra lor a oscilat între recuperare critică şi respingere vehementă. Florea Firan, spirit echilibrat şi cunoscător subtil al contextelor biografice şi literare ale celor doi autori, îi aşază în peisajul postdecembrist cu o luciditate care evită atât denunţarea facilă, cât şi idealizarea retrospectivă. În lectura criticului, cei doi autori nu sunt doar relicve ale unui regim, ci martori complicaţi ai unei epoci şi participanţi activi, cu merite şi limite, la drama reconstrucţiei culturale de după 1990. Punctul de vedere asupra operei lui Dinu Săraru rămâne, astfel, neatins de judecăţile care au fost formulate în jurul acesteia, inclusiv de încadrările critice care, precum cea a lui Vladimir Tismăneanu, îl fixează pe autor în categoria „exponenţilor protocronismului”, alături de Paul Anghel sau Eugen Barbu. Dincolo de astfel de etichetări, criticul şi istoricul literar Florea Firan păstrează un standard exegetic, orientat spre valoarea intrinsecă a scrisului lui Săraru, surprinzându-i filonul epic, ataşamentul faţă de ethosul românesc şi fidelitatea faţă de o viziune literară cu sorginţi în realul concret, dar şi în mitologia identitară. În această perspectivă, interpretarea nu se lasă distrasă de grilele ideologizante ale posterităţii, ci se concentrează asupra continuităţilor de substanţă.

Despre Adrian Păunescu, optica este aceeaşi, de evaluare echidistantă: „problemele şi temele pe care acesta le dezbate îi definesc energetismul oltenesc, dar şi implicarea în viaţa contemporană. În această pornire combativă fără repaus, se recunoaşte figura poetului ce refuză izolarea turnului de fildeş, preferând, dimpotrivă, arena vieţii, unde cuvântul devine armă şi ideal” („Societatea noastră e luptă, vis şi rană,/ Aşa e organismul care înfrânge vicii// Ce oameni conduc pe ceilalţi oameni?/ Cum să scurtăm prostia, să prevenim trădarea?/ Aflarea la putere e cel mai dur examen” – Lumea şpalt). Adrian Păunescu, a cărui voce poetică a rezonat cu vibraţiile adânci ale unei istorii trăite şi îndurate, se înfăţişează, în cadrul literaturii române, drept o conştiinţă legată organic de fatumul poporului şi al ţării sale. În osmoza dintre creator şi comunitate, dintre vers şi destin naţional, se conturează figura unui poet care nu a conceput arta în afara angajării totale şi a transformat scrisul într-o formă de slujire şi asumare.

Între poeţii moderni, autentici şi de certă valoare, dar care au cunoscut o notorietate antumă modestă, se numără şi Virgil Mazilescu – poet de o sensibilitate rafinată şi de o originalitate remarcabilă, pe drept cuvânt considerat unul dintre cei mai talentaţi ai generaţiei sale. În lucrarea de faţă, Florea Firan îi consacră nu mai puţin de opt pagini, într-o exegeză atentă şi nuanţată, menită să restituie locul cuvenit unui creator care a preferat discreţia zgomotului, dar a lăsat în urmă o operă cu ecouri adânci în conştiinţa lirică a modernităţii româneşti.

Panorama prozei sudului, totodată, recuperează o sensibilitate aparte – un filon epic marcat de dramatism, mit şi introspecţie socială, înrădăcinat în ethosul oltenesc, dar cu largi deschideri spre universalitate. Astfel, Florea Firan identifică repere de netăgăduit în creaţiile unor autori emblematici pentru filonul narativ românesc din sudul ţării: meşteşugul analitic al lui Gib I. Mihăescu (care, „alături de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Cezar Petrescu, întregeşte galeria marilor romancieri interbelici”); dramatismul romantic al intrigii, care l-a făcut popular pe Mihail Drumeş; înclinaţia spre mit şi pedagogie epică, specifică lui Alexandru Mitru; evocarea feminităţii şi a destinului cotidian, definitorie pentru opera Ilenei Vulpescu. Prin această abordare atentă a prozei sudului românesc, criticul Florea Firan reconstituie morfologia spiritului narativ autohton, în care tipologiile umane, frământările istorice şi vibraţiile afective se coagulează într-o hartă a sensibilităţii naţionale. Într-o vreme când se multiplică formele fără fond, reîntoarcerea la aceste repere devine un exerciţiu de igienă critică şi, mai ales, un act de reverenţă faţă de vocaţia profund umanistă a literaturii române.

Dintre criticii şi istoricii literari, se reţin nume de prestigiu ale culturii române: I. C. Chiţimia, spirit erudit şi echilibrat; Şerban Cioculescu, fin moralist şi polemist de clasă; D. Caracostea, autor de sinteze vaste, întemeiate pe o solidă formaţie filologică; Pompiliu Marcea, critic animat de o vocaţie constructivă; Al. Oprea, cercetător riguros al literaturii vechi şi moderne; D. Popovici, pedagog exemplar al spiritului analitic – alături de alţi reprezentanţi ai unei elite intelectuale care şi-au închinat viaţa studiului literar, cu simţul valorii şi respectul pentru tradiţie.

Prin acest al patrulea volum din Amprente şi voci, Florea Firan propune nu doar o cartografiere a literaturii olteneşti, ci şi o reflecţie de adâncime asupra vocaţiei creatoare într-un spaţiu geografic cu veche şi fertilă tradiţie culturală. Spiritul Olteniei, evocat cu discernământ critic şi rigoare analitică, devine aici un semn identitar recognoscibil în fibra stilistică, în nervul expresiv şi în temele recurente ale scrisului. Dincolo de relevanţa documentară, lucrarea dobândeşte un caracter formativ, pentru că redă continuitate unui canon regional, care riscă, în noile configuraţii ale discursului literar, să devină periferic sau uitat.

Florea Firan nu practică o critică declarativă sau militantă, ci o hermeneutică a nuanţelor, în care se întâlnesc rigoarea filologică şi empatia culturală. Prin lectura lui, nume precum Tudor Arghezi, Adrian Păunescu, Dinu Săraru sau Virgil Mazilescu sunt recontextualizate în funcţie de complexitatea operei şi a timpului istoric, nu de ideologii tranzitorii sau de clişeele polemicii postcomuniste. În acest sens, el se înscrie în descendenţa acelor spirite critice ale culturii române – acelea care au ştiut să distingă între valoarea autentică şi larma conjuncturii, între creaţia durabilă şi efectul de moment.

Într-o epocă grăbită să reevalueze totul, dar rareori cu temei, efortul universitarului Florea Firan rămâne un act de fidelitate faţă de misiunea criticii: aceea de a limpezi, de a pune în relaţie, de a conferi sens. Prin sobrietatea tonului, prin temeinicia analizei şi prin refuzul oricărei retorici stridente, volumul Amprente şi voci. Spiritul Olteniei se impune ca o operă de referinţă în peisajul exegezei româneşti contemporane. El oferă nu doar o galerie de portrete, ci şi o lecţie de metodă, o demonstraţie că, dincolo de mode şi revizuiri, adevărata critică este, înainte de toate, un act de cultură.