Robert Şerban în dialog cu Cristian Pătrăşconiu

– Când şi cum te-ai apropiat de literatură?

– Am crescut înconjurat de cărţi. Cu mine şi cu cărţile, în special cu cele de literatură, nu a fost ceva de genul unei răspântii. Lucrurile au venit firesc, organic. Mai întâi cărţi cu poze, apoi cărţi cu litere mari (şi text scurt), apoi cărţi cu litere mai mici şi text mai lung. Fişă la biblioteci – la cea municipală, de la Casa Tineretului, dar şi la sala de lectură de la Judeţeană, de la Palatul „Theodor Costescu”, din Turnu Severin. Şi, de la un moment încolo, norme de lectură: 1000 de pagini pe săptămână, să zicem. Treptat, un fel de adicţie pentru lectură – una dintre cele mai frumoase adicţii posibile. Una care aproape că nu îmi dă voie să am fie şi o zi în care să nu citesc, fie şi câteva pagini, de regulă câteva zeci de pagini.

– Care a fost primul scriitor viu cu care ai stat faţă în faţă? Dar primul care te-a magnetizat şi te-a făcut să vezi scrisul ca pe o posibilă opţiune de viitor?

– Cel care m-a margnetizat nu mai e în viaţă şi nu l-am văzut în carne şi oase. E vorba despre J.D. Sallinger. Cu 9 povestiri, dar mai ales cu De veghe în lanul de secară. Asta din urmă m-a curentat pur şi simplu când am citit-o, pe vremea aceea – eu, timid adolescent abia intrat la liceu. E o carte care a intrat adânc în mine şi care, da, m-a făcut să cred că aş putea să scriu şi eu, că ar fi bine pentru mine să încerc să scriu.

Primul scriitor viu – pe care l-am conştientizat ca atare şi pe care l-am cunoscut– e Isidor Chicet. Pe final de şcoală generală, dacă nu îmi joacă memoria vreo festă. Se deschisese o librărie Humanitas în oraşul nostru, Drobeta Turnu Severin. Isidor – cu care am devenit mai apoi bun amic – era librarul şef. Treceam des pe acolo, era şi destul de aproape de blocul în care locuiam (la Casa Tineretului). Răsfoiam cărţi, citeam pagini bune direct în librărie. Trebuie să îi fi sărit în ochi, pentru că, într-o zi, a venit la mine şi mi-a dat o carte de-a lui. Aşa a fost. De aici s-a născut, cum îţi spuneam, o amiciţie de durată. Apoi, între primii scriitori în viaţă pe care i-am văzut au fost Leonida Lari şi Nicolae Calomfirescu. Leonida Lari venise să îşi lanseze o carte de poezie, într-o sală din fosta casă a lui Ceauşescu din centrul oraşului; ţin şi acum bine minte aerul nefiresc din jurul poetei şi o afectare de-a ei care dădea momentului şi mai multă artificialitate. Domnul Calomfirescu a venit la cenaclul de la liceul unde am învăţat – Cenaclul „Şerban Cioculescu” de la Economic. A fost invitat special, a venit cu un roman, dar ne-a vorbit mult şi multe despre literatură, despre ce înseamnă să scrii, despre scriitorii pe care îi ştia. Acea întâlnire fost foarte plăcută.

– Îţi mai aminteşti prima ta ispravă literară?

– Nu ai cum să uiţi aşa ceva. Ziarul Datina de la noi, din Tr. Severin, avea o pagină de literatură în mod regulat. Cred că în regim săptămânal. Ei bine, acolo am debutat, cu câteva poezii. Clasa a noua de liceu, toamna. Ce am simţit? Simplu şi adolescentin: the sky is the limit.

– Ce şi cine te-a „deturnat” către filosofie, către Facultatea de filosofie, ca să fiu mai exact?

– Profesoara de logică, sociologie şi filosofie. Una şi aceeaşi persoană: adorabila doamnă Rodica Stoica. Dumneaei a fost decisivă. Avea un fel aparte de a te provoca să gândeşti. Să îndrăzneşti să gândeşti. Te „ochea” foarte bine. Mi-a dat multe cărţi şi despre fiecare dintre ele vorbeam împreună; fie la ore, fie pe culoar, în pauze. Ce e ciudat e că, în liceu fiind, nu mi-am dorit niciodată să merg la Litere, să fac o facultate filologică. Am făcut mai apoi un masterat în literatură comparată, dar după ce am terminat filosofie. Cochetam în liceu şi cu ideea de a da la Teologie sau la Drept. Dar, cum se spune în comentariatul sportiv, filosofia „şi-a dorit mai mult victoria”. Ştiam deja de prin clasa a 11-a: Timişoara, Universitatea de Vest. Craiova nu mă atragea, Bucureştiul mă cam speria atunci. Cred că am ales bine. La Timişoara, orientarea care predomina la filosofie era cea analitică; mi-a prins foarte bine, pentru că mi-a disciplinat mintea, gândirea. Uneori, cu atâtea logici şi gnoseologii şi epistemologii a fost ca şi cum aş fi făcut armata; o instrucţie severă, care pare pe moment inutilă, dar care nu e deloc aşa. Revenind: doamna Stoica m-a contaminat, dar decizia, desigur, am luat-o eu, deplin liniştit şi responsabil.

– Debutul tău în volum a fost cu cartea de poezie Spectralia, apărută în 1997 la editura Prier, din Turnu Severin. Care a fost contextul apariţiei ei? Dar consecinţele? Poate schimba o carte viaţa unui om? Pe a ta cât de mult a schimbat-o Spectralia?

– Am luat un premiu atunci – la un festival, „Sensul iubirii”. Şi premiul consta fix în aceasta: volum publicat. Aşa a fost. Într-un fel, simplu – dacă privesc acum peste umăr, după ce a trecut atât de mult timp. Dar mai ales, magic – aşa cum am simţit atunci. Pentru că a fost, cu adevărat, o mare bucurie. Nu aş spune că e o carte care mi-a schimbat viaţa – deşi mă grăbesc să admit că există cărţi care pot schimba destine. Însă ce e cert în ce mă priveşte e faptul că această carte mi-a dat foarte multă încredere în mine. Şi cartea în sine, şi premiul, dar şi – poate, mai ales – cei care au provocat acest premiu. În primul rând: Ileana Roman, inima extraordinară a acestui Festival. La 20 de ani contează enorm încrederea: să ai încredere, să ţi se dea încredere. Consecinţe legate de poezie: puţine mai degrabă. Am mai scris, ocazional şi mai ales pentru câteva femei, puţine poeme. Şi, relativ repede, am simţit că ceva a secat în mine, în această privinţă. Am rămas, privat şi discret, un cititor constant de poezie. E, cum să spun, ca un act de igienă intimă, ca o gimnastică elementară, aproape obligatorie: să citesc poezie, zi de zi dacă se poate. Am un fel de ritual – pe care, trebuie să recunosc, uneori îl mai ratez, mai ales când am multe deplasări sau evenimente. Şi anume: să citesc cel puţin 10 poeme în decursul unei zile. Recomand asta – nu e nevoie de mai mult de 5-10 minute din bugetul de timp. Alte consecinţe: am simţit că am intrat pe un fel de radar cultural. Şi am profitat de ocazie: cronici, eseuri, proză, interviuri. Cenacluri, revista Orizont, apoi alte reviste. Şi de atunci, nu cred că am mai ieşit din acest câmp privilegiat – chiar dacă, pentru mai mulţi ani, am făcut şi jurnalism politic, comentariu politic mai cu seamă.

– Unul dintre argumentele pe care le folosim atunci când îi îndemnăm pe tineri să citească este că, nu-i aşa, cititul îi/ ne face mai buni. Nu cred că greşim prea tare, dar nici că avem dreptate nu mai sunt sigur. Cunosc oameni care nu doar că citesc, ci scriu ei înşişi, publică, în reviste sau în volume, dar aceste activităţi parcă le-ar dăuna, parcă s-ar întoarce împotriva lor. Sunt mai răi, mai meschini, mai trufaşi, mai lipsiţi de etică, mai, pardon, tâmpiţi. Cum e: ne ajută sau nu cititul? Citim a proasta sau nu?

– De acord că sunt şi scriitori – vai, nu puţini – care nu se lasă atinşi de ceea ce citesc. E spre paguba lor; nu aş vrea să fiu în pielea lor când rămân singuri cu ei înşişi. E paguba lor şi e treaba lor. În ce mă priveşte, cred că a citi e unul dintre cele mai mari daruri care ne-au fost date. Nu doar că nu e inutil, ci e şi un fel de lux, gratuit, pe care ni-l putem permite oricând.

Acum câţiva ani a fost în România un tip foarte tare – Manfred Spitzer. A avut o conferinţă la Ateneu care pleca de la o carte publicată de Humanitas, Demenţa digitală. E neuroscientist. În linii mari, studiul său e despre ce au putut face noile tehnologii creierelor oamenilor. E despre civilizaţia imaginii şi efectele sale devastatoare. Am vorbit cu el cu prilejul vizitei sale. La un moment dat mi-a spus că, de la excesul de imagini şi de la obişnuinţa obsesivă a scrolling-ului, vocabularul de bază al tinerilor s-a redus într-un mod dramatic. Or, dacă limitele lumii sunt date de limitele limbajului, asta înseamnă că şi lumea s-a îngustat, cumva. Omul – nou – al societăţii digitale, omul imaginilor, îmi spunea domnul Spitzer, e din ce în ce mai diferit de omul cărţii, al civilizaţiei cărţii. Şi, mă refer la primul dintre cei doi, nu e o versiune mai bună a sa. Ce vreau să spun e că (re)întoarcerea la lectură, la citit, poate fi, la limită, chiar salvatoare pentru specia umană. Suntem încă în zorii Inteligenţei Artificiale şi viitorul nu sună, pentru noi, oamenii, chiar bine. Cititul ar putea fi şi un medicament. Aşadar, nicidecum, ceva inutil. Dimpotrivă.

– Ai ajuns să cunoşti, prin natura meseriei, aceea de jurnalist cultural, mulţi oameni care scriu. Unii dintre ei cu succes la public şi/ sau la critica literară, alţii în căutarea succesului. Ce crezi că validează cu adevărat un scriitor? Contează câte exemplare vinzi? Contează câte cronici şi recenzii are o carte, câte premii? Succesul e deşertăciune sau vântul din pânzele unui scriitor?

– Timpul cred că validează cu adevărat un scriitor. Cel mai puţin: succesul în materie de vânzări. Nu am ceva împotriva acestui fel de succes; cărţile stau şi într-o piaţă, iar numerele mari – tirajele mari vândute – întreţin această piaţă; găsesc că e foarte bine când cărţile se vând într-un număr mare. Nu sunt convins nici că, acum cel puţin, cronicile numeroase la o carte sau alta validează cu adevărat. Pe de o parte, în această lume (literară, culturală) există multe coterii şi se practică multe „parandărături”; pe de altă parte, cred că instituţia criticii literare de la noi cunoaşte un declin accelerat şi pentru că nu mai există critici cu prezenţă (să îi spunem aşa!) imperială, dar şi pentru că literatura în sine tinde să fie tot mai marginală. Apropo de succes, cred că Titu Maiorescu a spus asta: „Păzeşte-te a doua zi după succes!”.

– Am mai discutat despre moarte, dar aşa, mai discret, şi doar în faţa unor camere de filmat. Îţi propun să reluăm tema şi aici, în scris, fiindcă vorba trece. Ca şi moartea, de altfel. Tu eşti unul dintre cei pe care Covidul era cât p-aici să-i ia definitiv. Te-ai cam întors din morţi, cum se zice. N-ai venit cu mâna goală, ci cu amintiri, cu viziuni, cu premoniţii. A avut culoarea oranj tunelul prin care ai călătorit spre moarte şi înapoi? Cât de lung a fost? Mai erau şi alţii prin el?

– În primul rând: nu era niciun tunel. La mine chiar nu a fost niciun tunel. A fost, ca să zic aşa, deloc în sens metaforic, foarte multă apă. Acolo unde am fost eu – în visele acelea care m-au însoţit sau care m-au ţinut în viaţă – era foarte multă apă. Am fost între ape, dar şi pe ape.

Deci, niciun tunel, ci mult mai mult, aproape că o lume. O lume între. În engleză se spune foarte bine in between. Un interval, un spaţiu & timp intermediare. Ţi-am mai zis că am avut zeci de vise, zeci şi zeci de secvenţe din acestea visate –, dar care mi s-au părut aşa de reale. Şi care mi-au limpezit multe lucruri în minte, care au închis nişte cercuri din viaţa mea.

Apoi (şi pentru că a existat un eveniment anume care a declanşat toate acestea şi un an anume, 2021), la COVID-ul meu am stat în comă (indusă) două săptămâni şi jumătate, într-o stare când gravă, când foarte gravă. În octombrie 2021 a fost asta. Şi în decembrie, acelaşi an, într-un mesaj pe care l-am primit de la medicii de la Ellias, mi s-a spus aşa: tu eşti darul nostru de Crăciun.

Revin, nu la tunel, căci nu am avut, cum îţi ziceam, ci la între-lumea mea: da, era plin de oameni, era plin de voi. De oameni – unii, le-aş spune, chiar necunoscuţi esenţiali (doi anume – o femeie şi un bărbat care nu apăreau împreună în acelaşi vis; un bărbat şi o femeie pe care, amănutul e esenţial, nu i-am atins deloc în vis – despre care am avut sentimentul foarte puternic că ar fi un fel de trimişi să mă ia cu ei, undeva departe....). Şi, da, am văzut în visele acelea unele întâmplări, unele detalii care (par că) au venit din viitor la mine. Asta e ceva care l-a contrariat puternic pe raţionalistul din mine. Nu găsesc nici acum o explicaţie logică.

– Mi-ai spus că vei scrie despre încercarea prin care ai trecut. Mă tem că n-o vei face, ai mai spus tu că scrii şi altele şi te-ai luat cu treaba. După ce coordonate „funcţionează” lumea dintre lumi? Există timp? Cuvinte, întâmplări? Te-ai văzut sau doar te-ai simţit? E ceva Dincolo, Cristi?

– Aşa e, nu voi scrie nici această carte. Deşi am foarte multe notiţe şi chiar câteva – destul de multe – pagini scrise din ea. La început eram „pornit” să o scriu; mai apoi m-am temperat. Din cel puţin două motive serioase: poate că unele lucruri de acolo trebuie să rămână numai acolo, e ceva de pe care nu se cuvine să ridic(ăm) vălul; apoi, unele întâmplări de acolo sunt atât de neobişnuite încât dacă le-aş povesti aşa cum se face într-o carte aş risca să trec drept ţăcănit. Coordonatele acelei lumi? Aş spune că, acolo, totul e posibil. Şi ca timpul (care există şi acolo, pe care îl simţi, pe care l-am simţit) să se dilate sau să se comprime; şi ca spaţiile să fie abolite; şi să mergi pe apă; şi să simţi că zbori; şi să treci, doar cât ai senzaţia că ai clipit, dintr-o lume în alta, dintr-un spaţiu în altul. La mine, da, au fost cuvinte, au existat (nu puţine) întâmplări. M-am văzut şi m-am simţit; apropo de cum sunt pe acolo spaţiul şi timpul: au fost unele secvenţe în care am simţit, cum să spun, că pot să văd, simultan, ce e în dreptul meu şi ce e sub mine. Ca şi cum aş fi putut să îmi privesc spatele. Straniu, foarte straniu.

Cât despre Dincolo: primul impuls care îmi vine mă somează să spun da. Există. Însă, firea mea analitică – aşa cum sunt şi aşa cum, îţi spuneam mai sus, am fost educat inclusiv în facultate – mă îndeamnă să pun un bemol şi să îmi pun această întrebare: dar dacă acest Dincolo e de fapt în noi? Însă ceva-ceva e cu siguranţă: un fel de energie pe care nu o pot descrie în cuvinte, dar pe care am simţit-o intens atunci, în acele săptămâni extraordinare pentru mine.

– Ştiu că după ce ai devenit conştient, ai comunicat cu Alexandru, fratele tău, prin semne, pe degete. Care era cel mai des folosit dintre ele?

– Trebuie să spun că am comunicat aşa, în primele zile de după trezire, pentru că nu puteam să vorbesc. Ca să mi se salveze viaţa, la un moment dat, s-a apelat – pe semnătura rudelor, cum e, corectă, procedura – la traheotomie. Asta e o intervenţie chirurgicală prin care ţi se dau mai multe şanse de a avea oxigen în plămâni. Ei bine, când m-am trezit, eram încă „branşat” la acel tub care îmi oferea un supliment de oxigen şi nu puteam vorbi pentru că tăietura de la gât nu era încă închisă. Aşa că, de regulă, mi se citea pe buze ce încercam să spun. Sau, când mi se vorbea, mişcam din degete, mai apoi din mână: asta da, asta nu, oarecum, deloc, e bine, nu e bine şi aşa mai departe.

Era uneori chiar comic dacă medicii sau asistentele sau rudele care erau lângă mine nu citeau prea bine pe buze; lui Alex, de exemplu, i-a luat mult timp, cum vorbeam noi atunci prin semne şi pe degete, să înţeleagă că îl rog să îmi şteargă cu un prosop transpiraţia care mi se părea că mă arde pe frunte. Am înnebunit amândoi: eu pentru că nu reuşeam să îi transmit ce vreau, el pentru că nu înţelegea ce vreau să îi spun. Dar am şi râs amândoi când, în cele din urmă, şi-a dat seama despre ce era vorba.

– Ce rămâne după o astfel de călătorie? Cât de schimbat, în bine sau în rău, crezi că te-ai întors şi eşti? Ce nu s-a modificat?

– Această călătorie e un mare dar pentru mine. Imens. Ceva foarte, foarte preţios. Cred că, într-un fel, am o minte nouă. În orice caz, văd mai bine – cu ochiul minţii; înţeleg mai bine, mai limpede, mai repede uneori chiar. În afara unor mici neplăceri de ordin neurologic – pasabile –, nu cred că e la mine ceva schimbat în rău. Ce nu s-a modificat? Memoria mea; înainte de a fi „aterizat” cum se spune în limbaj de specialitate, a existat această temere, că s-ar putea să revin un alt om, într-un sens rău. Cu o memorie diminuată, spre exemplu. Dar nu, memoria mea e aici, intactă. Mintea, cum îţi spuneam, mai ascuţită. Ce rămâne după? Într-o frază: emoţia aceasta foarte puternică, a faptului că sunt în viaţă; privilegiul de a putea privi un răsărit, şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul; conştiinţa faptului că suntem atât de fragili, dar şi atât de puternici; recunoştinţa că sunt, asta e, Robert, asta e! Sunt în viaţă, şi asta e pur şi simplu minunat.

– Iată ce mi-ai mărturisit în anul 2020, chiar în timpul pandemiei de Covid, an în care ai publicat nu mai puţin de patru cărţi: „mi-ar fi plăcut să fiu medic-chirurg. Chirurg, cardiolog, neurochirug. Să pot să scot oameni din antecamera morţii. Orice fel de oameni”. Nu ştiai că vei aştepta, peste un an, în acea antecameră şi că dacă nu erau nişte medici şi rugăciunile celor apropiaţi, probabil că ajungeai în… sufragerie.

– Nu ştiam nici când am ajuns la spital, la camera de gardă, în ce voi intra peste doar câteva ore... Ştii, uneori mă trezesc noaptea şi mă gândesc la ce a fost. Câteodată nu îmi vine să cred – că eu am fost, că mie mi s-a întâmplat una ca asta. În (re)amintire, mi se pare că totul a fost aşa de repede, aşa de ireal, atât de puternic. Nu ştii cât de uşor poţi să mori. Şi, în acelaşi timp, nu cred că poţi realiza mai bine cât de importantă e viaţa decât în asemenea momente, când eşti între lumi. Ce superputere este viaţa!

Da, continuă să îmi placă să cochetez cu ideea aceasta – cum ar fi fost dacă aş fi fost medic. Mai greu însă acum să fiu chirurg; după comă, mi-a rămas (uneori îmi spun: ca să ţin bine minte pe unde am fost!) o sensibilitate periferică la mâini şi la braţe.

Da, medicii de la spitalul Ellias care au fost lângă mine, în frunte cu Silviu Negoiţă, medicul-şef de la Terapie intensivă, au fost supraoameni la cât au tras de mine să mă scoată la viaţă. Da, cei apropiaţi mie – tu, între ei – au fost/ aţi fost dumnezeieşti. Ştii, în visele alea de atunci despre care tot am povestit (şi aici, dar nu numai aici), erau nişte repetiţii, nişte recurenţe, cum s-ar spune. Una dintre ele era aceasta: mereu, dar mereu, când mă deplasam (adesea, stând pe spate, ca şi cum aş fi mers cu un pat mobil; cel mai des, cum ţi-am zis, pe ape) ţineam direcţia în care eram mai apropiat de oameni sau de voci omeneşti. Eraţi voi, eraţi cu mine; eraţi ca o undă de tracţiune cu care m-aţi adus înapoi, în lume. Ca şi cum TREBUIE să revin, să mă întoarc la viaţă.

Şi Dumnezeu. E foarte greu să nu crezi în Dumnezeu după o asemenea experienţă. Aproape imposibil.