5 (mai) grele

De citit, de recitit, de reflectat, de conspectat. Şi – cel puţin un titlu dintre cele propuse acum – de ţinut foarte, foarte aproape.

I. Politica viitorului în republica digitală

Viitorul va fi digital sau nu va fi deloc – e o parafrază, desigur, după o formulă cu (deocamdată) mult mai mare celebritate. Şi, totodată, e un predicat pe care îl argumentează, copios, Jamie Susskind, un pariu recent important al editurii Corint. Tânăr scriitor (e născut în 1989, aşadar, încă e cu un picior în lumea nedigitalizată), orator şi avocat pledant. A studiat istoria şi politologia la Universitatea Oxford, absolvind ca şef de promoţie. A beneficiat de o bursă de cercetare la Centrul „Berkman Klein” pentru Internet şi Societate al Universităţii Harvard. Articolele scrise de el au apărut în The New York Times, Wired, The Daily Telegraph, Fast Company, The New Statesman şi The Jewish Chronicle. Odată cu Politica viitorului (Corint, cum spuneam, subdiviziunea „Corint Future” – o colecţie spectaculoasă care a fost lansată foarte recent, de altfel; cu puţin peste un an în urmă), e la a doua carte în limba română – după o soră ceva mai mare a cărţii recentissime, Republica digitală.

Iată ce ne aşteaptă, ce susţine Susskind că ne aşteaptă într-un viitor nu foarte îndepărtat: „premisa de la care porneşte cartea de faţă este aceea că progresele neîncetate realizate în ştiinţă şi tehnologie urmează să schimbe radical felul în care convieţuim, având consecinţe profunde şi, totodată, înspăimântătoare asupra politicii. Nu suntem încă pregătiţi – din punct de vedere intelectual, filosofic sau moral – pentru lumea pe care o creăm. În următoarele decenii, vechile moduri de gândire, care ne-au fost de mare folos sute sau chiar mii de ani, vor fi puse sub semnul întrebării. Vor apărea noi dezbateri, controverse, mişcări şi ideologii. Unele dintre convingerile noastre cele mai profunde vor fi revizuite sau vor fi abandonate cu totul. Va trebui să ne imaginăm din nou împreună ce înseamnă să fim liberi sau egali, ce înseamnă să avem putere sau proprietate şi chiar ce înseamnă ca un regim să fie democratic. Politica din viitor nu va semăna deloc cu politica din trecut”.

II. Altă primăvară a revoluţiilor

O primăvară fondatoare, i-am zice; fondatoare pentru paradigma modernă de interpretare a ideii de „revoluţie”: în aproape 1.000 de pagini, într-o „cărămidă” exemplară de istoria – Primăvara revoluţiilor. Lupta pentru o lume nouă: 1848-1849. De Christopher Clark – profesor de istorie modernă a Europei şi membru al St. Catharine’ College din cadrul Universităţii Cambridge. El este autorul volumelor The Sleepwalkers, Time and Power, Iron Kingdom şi al altor lucrări de succes. Cartea a apărut, foarte recent, în toamna acestui an, în magistrala colecţie de Istorie a celor de la Editura Trei (coordonată de Livia Szasz). „Pentru europenii sensibili politic, 1848 a fost un moment atotcuprinzător de experienţă comună. El i-a transformat pe toţi în contemporani, marcându-i cu amintiri care aveau să dureze cât viaţa însăşi. Aceste revoluţii aveau să fie trăite ca revoluţii europene – dovezile în acest sens abundă –, dar au fost naţionalizate retrospectiv. Istorici şi administratori de memorii ai naţiunilor europene le-au absorbit în poveşti naţionale specifice”, notează Christopher Clark.

1848 e, în accepţiunea pe care i-o dă istoricul britanic, anul-etalon pentru ceea ce acesta numeşte „camera de coliziune a particulelor din centrul secolului XIX, în Europa”. Este, cu alte cuvinte, momentul reprezentativ în care mari curente politice/ideologice – spre pildă: liberalism, naţionalism, socialism, radicalism, conservatorism – se ciocnesc, sunt (fierbinte, uneori) testate, modelate, transformate. 1848 e un an care poate avea, cu generozitate interpretativă, doar un singur termen de comparaţie pentru istoria europeană: 1989. Însă, cum spune şi istoricul britanic, „încă există controverse în această privinţă, întrucât mulţi istorici ezită să caracterizeze revoltele de atunci drept revoluţii”. Nota bene: „cea mai izbitoare trăsătură a revoluţiilor din 1848 a fost caracterul lor simultan – acest lucru a constituit o enigmă pentru contemporani şi a rămas, de atunci, una şi pentru istorici”.

O altă serie redutabilă de istorie: la Litera, colecţia „Kronika”. Una din lucrările recentissime publicate aici: Atena. Povestea celei mai mari civilizaţii a lumii. Autor: reputatul istoric Anthony Everitt – cel de la care avem, la aceeaşi editură şi în aceeaşi colecţie, şi lucrarea-geamănă celei de faţă, şi anume o amplă poveste despre Roma. Naşterea celui mai mare imperiu al antichităţii. Notele dominante ale registrului retoric de care face uz A. Everitt în această carte sunt, oarecum, previzibile: admiraţie, luciditate, spirit critic la purtător.

Admiraţie – din numeroase motive, toate „curgând” către marea idee (apropo, respinsă – din ură de sine? – de birocraţii europeni de azi) conform căreia Atena e, nu singură, cu adevărat una dintre marile vetre ale civilizaţiei occidentale. „Timp de 200 de ani, în secolele al V-lea şi al IV-lea î.Hr., vechii greci atenieni au fost deschizători de drumuri pentru progrese uimitoare în aproape toate domeniile activităţii umane”. Pe sărite: inventatori ai democraţiei reale/ depline (notă: însuşi cuvântul „democraţie” are nete origini greceşti) – cu nuanţa că participarea la vot excludea femeile şi sclavii; pariu pe raţiune şi logică şi pe puterea acestora de a înţelege, deopotrivă, natura şi condiţia umană; deschizători de drumuri în filosofie; mari artişti ai artelor tragediei şi comediei, ai arhitecturii şi ai sculpturii; abili cunoscători şi dezvoltatori ai matematicii şi ai ştiinţelor naturii. Şi aşa mai departe!

Luciditate & spirit critic: pentru că o istorie pe bune, una a înfloririi extraordinare a unei civilizaţii, dar şi a decăderii acesteia. Pe de o parte: democraţia ateniană a durat, aproximativ, 200 de ani; „e bine să ne amintim că democraţiile noastre, în forma lor completă, nu au rezistat atât de mult”. Pe de altă parte, Atena pe care o evocă istoricul britanic începe cu secolele despre „regi, tirani şi aristocraţi, trecând la inventarea democraţiei şi la perioada de glorie politică şi culturală a oraşului şi încheind cu declinul său într-un plăcut «oraş universitar»”.

Traseul mitologic pe care ni-l propune această istorie mitologică despre creaturile antice „care ne-au făcut oameni” e unul foarte generos – vom şti, citind-o, despre sfinx(Sphinx aenigmatica), despre Xanthos, despre calul vorbitor al lui Ahile　(Equus eloquens), despre leul lui Androcles　(Panthera leo philanthropus); bineînţeles, despre ciclop(Cyclops inhospitalis), precum şi despre Calul troian　(Equus troianus)　sau despre mistreţul „troian“(Aper troianus ostentator). Poate surprinzător: despre albina politică(Apis politica)　şi despre tăunul socratic(Haematopota oxyglotta socratis); previzibil, despre minotaur　(Hybrida minotaurus); provocator & surprinzător, despre bâtlanii cenuşii de pe insula lui Diomede(Calonectris diomedea transformata). Cartea se intitulează De la Calul troian la Minotaur. Istorie, mitologie, psihologie, filozofie şi creaturi antice care ne-au făcut oameni şi a fost publicată într-o suită majoră şi admirabilă de cărţi care spun istoria „din lateral” de eleganta casă editorială Baroque Books and Arts. Cea care a scrie această carte este Julia Kindt – profesor de istorie antică la University of Sydney, membră în instituţii de prestigiu ca Australian Research Council (2018-22), Sydney Environment Institute şi Australian Academy of the Humanities. De asemenea, redactor-şef pentru　Oxford Research Encyclopedia of Religions (ORER)　şi membră în consiliile editoriale　Journal of Ancient History　şiAntichthon.　A publicat articole înTimes Literary Supplement, Australian Book Review, Meanjin, The Conversation　şi în alte periodice. Este, totodată, autoarea unei serii de cărţi extrem de apreciate, printre careRethinking Greek Religion　(Cambridge University Press, 2013) şiRevisiting Delphi: Religion and Storytelling in Ancient Greece　(Cambridge University Press, 2016). Julia Kindt: „prin cercetarea perspectivei antice asupra animalului uman şi ne-uman, cartea reprezintă o parte a unui efort mai amplu de dezvăluire a fundamentelor pe care se aşează umanismul occidental”.

Realmente, o carte de ţinut la îndemână mereu. Şi de citit din ea regulat, indiferent la ce pagină va fi fiind deschisă. Şi anume: Cartea tuturor sfinţilor. De Adrienne Von Speyer, o autoare uluitoare (şi mai mult decât atât). De la excelenta Editură Galaxia Gutenberg, unde sunt publicate multe alte opere ale acestei femei extraordinare (şi, de altfel, opere nu numai ale lui Adrienne von Speyer...): „Adrienne von Speyr, o renumită mistică şi scriitoare din Elveţia, a fost primită în Biserica Catolică la vârsta de 38 de ani, de sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, în 1940, de către unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX, părinteleHans Urs von Balthasar. Acesta i-a devenit director spiritual şi confesor până la moartea ei, în 1967, timp în care Adrienne a fost favorizată cu multe daruri de rugăciune mistică autentică.Balthasara considerat că una dintre caracteristicile fundamentale ale rugăciunii lui Adrienne era deschiderea ei faţă de inspiraţiile pe care le primea de la Dumnezeu, alături de o profundă comuniune personală cu sfinţii.De-a lungul unei perioade de mai mulţi ani, Adrienne îi vedea pe sfinţi (şi pe alţi oameni evlavioşi) la rugăciune, iar ea îi dicta ceea ce vedea părinteluivon Balthasar – în timp ce se afla într-o stare de rugăciune mistică”. Sunt în această carte peste 300 de sfinţi şi de oameni evlavioşi despre care avem – nici nu ştiu cum să le încadrez mai bine, în limbaj analitic – o suită de portrete în blândeţe, gingăşie şi rugăciune. Hans Urs von Balthasar: „în mod evident, această lucrare a fost dăruită Bisericii de astăzi obosită de rugăciune, pentru a trezi în ea uimirea faţă de bogăţia lumii rugăciunii şi o nouă bucurie de a se ruga”. La o primă lectură, o carte stranie, cu cuvinte care par să fi trecut graniţa dintr-o altă lume; însă, pe măsură ce această carte vine tot mai aproape de cititorul său, e greu de evitat căldura şi lumina ei, aparte, dulceaţa şi mireasma ei, extraordinare.