10 (zece): mix

Reluăm, în ediţia din această lună a revistei Ramuri un calapod mai rar al rubricii de faţă: 10 cărţi (în registre stilistice & tematice dintre cele mai diverse) de la 10 edituri autohtone. Cu autori români şi străini. Nu clasament, ci listă. Pentru că ziua se scurtează şi – teoretic măcar – timpul pentru lectură va fi (sau ar putea fi) mai mare...

1. Zoom: Academia Franceză. O nouă serie de autor proiectată la Editura Spandugino. Pentru o autoare: Anca Vasiliu. Doamna Vasiliu, adică: director de cercetare la CNRS, Centrul de cercetare Léon-Robin despre gândirea antică, Universitatea Paris-Sorbonne. Între 1987–1998 a fost cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, iar în 1996 şi-a susţinut, la Paris X-Nanterre, teza de doctorat, sub coordonarea lui Jean-Luc Marion. A publicat numeroase studii tematice şi monografice consacrate filosofiei antice clasice şi târzii. A coordonat (în colaborare) traducerea în româneşte a Vocabularului european al filosofiilor (2020) şi conduce revista de studii antice şi medievale Chôra. Este doctor honoris causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca şi al Universităţii de Stat din Ioannina (Grecia). În 2022, a fost distinsă cu Marele Premiu de Filosofie al Academiei Franceze pentru întreaga sa operă. Dna Vasiliu e, de altfel, singura româncă deţinătoare a unui asemenea mare premiu.

Cartea care deschide seria de autor mai sus menţionată se intitulează Imagini ale sinelui în Antichitatea târzie şi survolează o temă deopotrivă dificilă, complicată, provocatoare şi întemeietoare: „Patru studii consacrate unor texte din Antichitatea târzie încearcă să răspundă la o întrebare recurentă: de ce particularul nu se închide în identitatea cu sine, ci, dimpotrivă, ne permite să gândim unitatea cu universalul în fiecare fiinţă vie? Mai mult, cum ne permite să gândim această unitate fără a ne pierde în ea, păstrându-ne în acelaşi timp singularitatea şi arătându-ne astfel celorlalţi, unici, dar recognoscibili? Cum de individul poate sesiza în sine relaţia sa intimă cu specia căreia îi aparţine? Altfel spus, cum ştie un om că este om şi cum îi permite această relaţie intimă să gândească universalul şi, de asemenea, să surprindă universalul în sine? Răspunsul este că această relaţie intimă are loc prin medierea propriei imagini, a unei imagini a sinelui care permite omului deopotrivă să se reprezinte şi să se prezinte, situând-se faţă de el însuşi la distanţa necesară pentru ca expresia identităţii sale să apară de la sine”.

2. Bilanţul editorial al Bizanţului. Un bilanţ de etapă, dar unul cu adevărat fastuos. Al editurii Baroque Books and Arts (BBA) – casă editorială care a construit, de aproape două decenii, o adevărată tradiţie a recuperării literaturii de tip istoric despre istoria – cu penumbrele, dar mai ales cu luminile ei – Bizanţului. Cea mai recentă intrare în această admirabilă suită de cursă lungă e volumul Imperiul Bizantin. O scurtă istorie, scris de John Julius Norwich. Vorba vine – „o scurtă istorie”; e o carte solidă, de 600 de pagini, cu o bibliografie pe măsură şi cu un foarte reuşit aparat de indici. Însă în legătură cu care a avut câteva notaţii chiar la debutul volumului contras, cel cu „scurta istorie”: a) întrucât Imperiul Roman de Răsărit a durat 1123 de ani (şi 18 zile), în istoria mare a alocat, în medie, cam o pagină fiecărui an imperial de rit bizantin; b) a urmat, aşa cum mărturiseşte că a făcut dintotdeauna, sfatul (admirabil!) al Regelui de Cupă din Alice în Ţara Minunilor: „Începeţi cu începutul şi continuaţi până ajungeţi la sfârşit, apoi opriţi-vă!”. Cronologic, anecdotic, într-o reverenţă atentă, cu accente nostalgice – acestea sunt câteva dintre notele tari ale discursului istoricului britanic faţă de Imperiul Bizantin. Un (mic) exemplu – despre finalul Imperiului: „Robert Byron a susţinut că măreţia Bizanţului constă în ceea ce el a descris a fi tripla fuziune: cea a unui corp roman, a unei minţi greceşti şi a unui suflet oriental, mistic. Cu siguranţă, aceste trei elemente au fost mereu prezente şi au fost în mare măsură responsabile pentru caracterul unic al imperiului: în fond însă, bizantinii au fost oameni ca noi toţi, victime ale aceloraşi slăbiciuni şi supuşi aceloraşi tentaţii, meritând laude şi reproşuri la fel ca noi. Ceea ce ei nu merită este obscuritatea la care i-am condamnat timp de secole. Nebuniile lor au fost multe, ca şi păcatele lor, dar cu siguranţă ar trebui iertate multe pentru frumuseţea pe care au lăsat-o în urmă şi pentru eroismul cu care ei şi ultimul lor curajos împărat şi-au găsit sfârşitul, într-una dintre acele glorioase epopei ale istoriei mondiale care a trecut în legendă şi este amintită cu aceeaşi mândrie de învingători şi învinşi deopotrivă”.

3. De la & despre Cluuuuj! Legende şi mai mult decât atât. „Contribuind la formarea şi menţinerea identităţii culturale, legendele scrise de Ovidiu Pecican oferă noi perspective asupra istoriei, culturii şi valorilor, întărind relaţiile intergeneraţionale şi intracomunitare, stimulează creativitatea şi imaginaţia şi creează o legătură mai profundă cu tradiţiile strămoşilor, stimulând un mediu de reflecţie asupra experienţelor şi modelelor din trecut. Lectura acestora este fără îndoială o experienţă îmbogăţitoare şi plăcută, dăruind un sentiment de apartenenţă la o comunitate din care simţi bucuros că faci parte” – aceasta este notaţia lui Ziro Von Bathory în legătură cu o carte care se poate citi (cu folos) oricând şi oriunde. Şi anume: Clujul în legende. Este o a doua ediţie a unui demers început la – cum se spune – patru mâini (Ovidiu Pecican + Irina Petraş) şi continuat acum (odată cu volumul de la Ratio et Revelatio) cu un singur autor, a unei cărţi care este, cu adevărat, purtătoare de (mult) şarm şi – cum altfel? – de multă poveste & multe poveşti. „Aceste legende sunt de origine cultă şi nu preiau din folclorul transmis de-a lungul generaţiilor decât, ici şi colo, elemente mai mult sau mai puţin importante pentru ansamblul lor. Le-am închipuit chiar eu fiindcă îmi lipseau şi pentru că meritau să fie ţesute. În câteva, puţine, locuri, am urmat cu fidelitate relatările scrise, dar aceasta s-a întâmplat mai degrabă sporadic. Majoritatea textelor reprezintă dezvoltări libere ale unor teme, idei sau date istorice, fiind adevărate ca literatură, nu şi din punct de vedere documentar. Personajul principal al fiecăreia şi al tuturor este Clujul, în devenirea lui. Protagoniştii care le animă, atestaţi sau nu până astăzi, sunt convocaţi aici doar în calitate de martori sau actori în creşterea şi preschimbarea oraşului de-a lungul vremurilor. Faptele de la care pornesc sunt însă întotdeauna atestate istoric şi, în linii generale, adevărate”, notează, prudent şi corect, autorul cărţii. Nu spunem nici măcar una dintre legendele Clujului; dar vă asigur(ăm) că merită să fie citite!

4. Pentru cei care nu au trăit! O excelentă iniţiativă a Editurii Art: „cartea de faţă este prima dintr-o serie care le prezintă adolescenţilor şi tinerilor de azi, într-o manieră riguroasă dar accesibilă, subiecte esenţiale pentru înţelegerea lumii în care trăiesc”. De altfel, şi următoarea, volumul – excelent! – al lui Catălin Pavel despre istorie, pasiune (inclusiv pasiunea de a înţelege istoria) şi despre (acesta e, de altfel, titlul) Elefantul lui Carol cel Mare. Un anti-manual de istorie. Seria e coordonată de Roxana Jeler şi Liviu Papadima. Cel din urmă spune/ scrie despre volumul Alinei Pavelescu (excelent istoric & directoarea adjunctă de la Arhivele Naţionale ale României): „Pentru România de azi, căderea regimului comunist în urma Revoluţiei din 1989 este, fără nicio îndoială, «evenimentul fondator». Pentru cei născuţi înainte de 1980, ea este, încă, o amintire vie. Iar pentru cei mai tineri – o poveste. Însă nu una oarecare. Este, în mod sigur, cea mai nebuloasă şi mai controversată poveste din întreaga istorie modernă românească. Admir curajul extraordinar al Alinei Pavelescu de a dedica revoluţiei o carte gândită şi scrisă pentru cei care nu au participat la ea şi care nu i-au fost martori. Îţi trebuie multă îndrăzneală să abordezi un eveniment atât de aprig disputat, ai cărui participanţi, fiecare cu propria-i poveste, ard de nerăbdare să te contrazică. Alina Pavelescu reuşeşte nu numai să treacă prin focul încrucişat al părerilor concurente cu un amestec salutar de emoţie şi detaşare, ci şi să scrie o carte palpitantă, rezultat al unui demers detectivistic captivant”. E o carte care merită o discuţie mai amplă (şi cronici numeroase şi extinse), o excelentă carte. Concluzia autoarei: „cea mai importantă lecţie a Revoluţiei din 1989 rămâne lecţia protestului curajos şi a rezistenţei tenace, pe care trebuie să v-o amintiţi ori de câte ori un partid extremist, un lider autoritar sau corupt ori alte forţe, mai mari sau mai întunecate, vă ameninţă libertatea şi vă pun sub semnul întrebării viitorul”.

5. „Conchistadorii tech”. Îi ştiţi? Chiar dacă nu, consecinţele acţiunilor lor – tech şi mai mult decât atât – ne şi vă privesc. Carte nouă şi încercănată la Humanitas Fiction (în, desigur, „Raftul Denisei”, excelent condus şi ordonat de Denisa Comănescu): Vremea prădătorilor. De Giuliano da Empoli. Un nume greu – devenit aşa (foarte) recent. Iată cine e omul: autor cu origini italo-elveţiene, este, probabil, cel mai în vogă scriitor francez al momentului, în acelaşi timp discutat şi disputat. Născut în 1973 la Neuilly-sur-Seine, a studiat dreptul în Italia, absolvind ulterior un masterat în ştiinţe politice la Paris. A pendulat permanent între ţări (Italia, Franţa, Elveţia), între limbi (italiana şi franceza) şi între profesii, impunându-se, pe rând şi uneori simultan, ca jurnalist (presă scrisă, radio, tv), comentator, expert, consilier politic (la un moment dat, chiar al unui prim-ministru italian, Matteo Renzi), profesor (în momentul de faţă, la Sciences Po din Paris) şi scriitor, mai întâi de eseuri, apoi – acum – de ficţiune. Mai mult decât atât: Magul de la Kremlin　(Le mage du Kremlin; Humanitas Fiction, 2023), apărut la începutul anului 2022, care s-a bucurat de aprecierea unanimă a publicului şi a criticii, primind Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze şi Premiul Honoré de Balzac şi ajungând până în selecţia finală a prestigiosului premiu Goncourt, pentru a se situa, totodată, în fruntea topurilor de vânzări, va fi deja tradus în peste 20 de limbi şi ecranizat în 2025 în regia lui Olivier Assayas, avându-I în distribuţie pe Paul Dano, Jude Law şi Alicia Vikander. Despre acest autor atât de interesant şi despre cea mai recentă carte a sa tradusă în româneşte, editorii săi de la noi notează: „scriitorul şi consilierul politic Giuliano da Empoli a avut şansa să acceadă la cele mai înalte niveluri ale puterii. Un privilegiu care nu i-a adus decât concluzii amare: trăim un moment de cotitură al civilizaţiei fondate pe domnia legii, modelul democratic este subminat, preşedinţii aleşi se transformă în dictatori, magnaţii din Silicon Valley se erijează în guru şi lideri ai unei noi (dez)ordini, un haos supervizat de Inteligenţa Artificială”. Carte fascinantă, aşadar! Şi foarte scurtă: 150 de pagini. Se citeşte cât ai clipi!

6. Visele care NE vorbesc. „Cred că toate visele ar trebui luate în serios, dar asta nu înseamnă că toate visele se vor împlini. Dimpotrivă, majoritatea viselor conţin lucruri care nu se vor întâmpla niciodată. Dar faptul că ele apar ar trebui luat în serios, deoarece reflectă ceva despre starea emoţională şi cognitivă a celui care visează. Visele premonitorii sunt universale. Ele apar în toate culturile, în întreaga lume, de-a lungul istoriei, fiind foarte bine documentate. Titlul cărţii Oracolul nopţii face aluzie la acest lucru, deoarece încearcă să ofere o explicaţie biologică şi neurobiologică pentru această calitate premonitorie a viselor. Iar soluţia pe care o ofer în carte este că da, visele pot fi oracole, dar nu într-o manieră deterministă, ci mai degrabă într-o manieră probabilistică. Pe baza zilei de ieri, ce ar putea fi mâine. În acest sens, este păcat, de fapt, că nu acordăm atenţie viselor noastre. Pentru că bănuiesc că dacă oamenii puternici care conduc în acest moment toate aceste războaie în Europa şi în Orientul Mijlociu, precum şi în Africa, dacă ar putea dormi bine şi ar visa corect consecinţele acţiunilor lor, poate că nu am fi într-o astfel de situaţie dificilă” – acesta este un fragment dintr-un interviu antologic publicat relativ de curând cu Sidarta Ribeiro, autorul unei excelente cărţi intitulate Oracolul nopţii. Istoria şi ştiinţa viselor. E o carte publicată la Humanitas – parte dintr-o nouă serie care a decolat spectaculos – în care ştiinţele, neuroştiinţele în mod special, sunt îmblânzite şi trecute mult mai uşor către cititori. Între multe răspunsuri sau sugestii fertile de reflecţie, iată la ce fel de întrebări răspunde această carte: de ce visăm? Ce înseamnă toate aceste evadări din lumea posibilă, în care se exprimă dorinţele şi spaimele noastre cele mai mari, în care ne întâlnim cu fiinţe fantastice sau cu cei dragi care ne-au părăsit, în care putem să cucerim lumea şi să facem minuni? Cartea răspunde nu numai la aceste întrebări, desigur, ci şi la mult mai multe.

7. De ce ne-a trecut glonţul pe la ureche? Foarte inspirată iniţiativa Editurii Universităţii de Vest de a publica o carte cu un asemenea titlu (& cu o asemenea tematică!): Asaltul suveraniştilor. E un volum colectiv – coordonat de Marian Voicu şi Cătălin Gomboş – despre (acesta este, de altfel, şi subtitlul) fake news, dezinformare şi propagandă în super-anul electoral 2024. Iată cadrul de referinţă: „Într-o democraţie, fiecare scrutin electoral este un pariu, miza fiind viitorul. În autocraţii şi dictaturi, viitorul este mai puţin improbabil decât trecutul. Cine ar fi crezut că super-anul electoral 2024 va produce mutaţii atât de profunde? Cine ar fi crezut că dezinformarea va fi letală chiar şi în democraţii consolidate? Cine ar fi crezut că în România alegerile vor fi anulate, iar Casa Albă va acuza Europa de eşecul democraţiei, folosind situaţia din România ca argument? Cine ar fi crezut că Marea Resetare a devenit din teorie a conspiraţiei realitate, că Noua Ordine Mondială se clădeşte sub ochii noştri şi că utopiile din Silicon Valley şi fundamentalismul religios alimentează decizii care păreau neverosimile în urmă cu câteva luni? Lumea se aliniază tot mai mult către extrema dreaptă. Izolaţionismul, intoleranţa etnică şi religioasă, abandonul valorilor fundamentale care au făcut din democraţiile liberale un model de prosperitate şi o putere normativă sunt tot mai prezente. Se construiesc noi realităţi politice, în care faptele şi adevărul istoric contează tot mai puţin. Zăngănitul armelor se aude tot mai tare. Valorile şi etica fac loc pragmatismului şi tranzacţionismului”. În acest tablou mare – fluid, plin de turbulenţe, problematic în cel mai înalt grad – sunt luate „bucată cu bucată”, plasate în contexte mai mici sau mai mari şi desfăcute/ dezvrăjite marile naraţiuni ale suveranismului. Sigur, se poate spune lejer asta, cu o carte nu te poţi lupta cu un asemenea balaur precum e asaltul suveranismului, dar de undeva trebuie început. Mai ales că: „de obicei, lupta între Bine şi Rău se termină cu izbânda Binelui.Dar mai ştim oare astăzi să facem distincţia între Bine şi Rău?”.

8. Noua autocraţie. „Cu toţii avem clară în minte imaginea unui stat autocratic. Dar în secolul XXI se pare că această imagine a început să se confunde din ce în ce mai puţin cu realitatea”, ne spune, în cea mai recentă carte a sa Anne Applebaum, istoric şi publicistă de mare impact în liga mare culturală occidentală. Şi, apropo, soţia actualului Ministru de Externe polonez, R. Sikorski. Axa autocraţiilor (Editura Litera) este titlul acestei cărţi în care e vorba despre corupţie, control, propagandă & cum se sprijină reciproc dictatorii pentru a-şi apăra puterea. Ce sunt, aşadar, autocraţiile de astăzi? Iată, în cuvintele Annei Applebaum: „în zilele noastre, autocraţiile nu mai sunt conduse de un singur individ cu porniri dictatoriale, ci de reţele sofisticate compuse din structuri financiare cleptocratice, servicii de securitate şi propagandişti profesionişti. Membrii acestor reţele sunt legaţi nu doar într-o singură ţară, ci au conexiuni în mai multe state. Companiile corupte, controlate de stat într-o dictatură, fac afaceri cu companiile corupte, conduse de stat din alt stat. Poliţia dintr-o ţară poate înarma, echipa şi antrena poliţia din altă ţară. Propagandiştii împărtăşesc resurse – fermele de troli care promovează propaganda unui dictator pot fi folosite pentru a promova propaganda altuia – şi teme, repetând până la obsesie la ei acasă aceleaşi mesaje despre slăbiciunile democraţiei şi răul pe care îl reprezintă ţările liberale. Spre deosebire de alianţele militare şi politice din alte vremuri şi locuri, acest grup nu operează ca un bloc, ci mai degrabă ca un conglomerat de companii: o Axă a autocraţilor”. Şi, tot despre această carte: „Relaţiile lor nu se bazează pe valori, ci sunt mai degrabă tranzacţionale, motivul pentru care operează atât de uşor dincolo de graniţe ideologice, geografice şi culturale. Într-adevăr, sunt cu toţii perfect de acord asupra unui singur lucru: ne displac total pe noi, locuitorii lumii democratice, şi doresc să ne submineze atât sistemele politice, cât şi valorile. Această înţelegere comună a lumii – de unde vine, de ce durează, cum funcţionează, cum a ajutat fără voie lumea democratică la consolidarea ei şi cum o putem demola – este subiectul acestei cărţi”.

9. Corupţia de ieri. „Cosmin Popa reuşeşte un lucru remarcabil în cadrul unei istoriografii în care predomină accentul pe dimensiunea politică, ideologică sau culturală. El izbuteşte să reunească într-o sinteză inovatoare analiza fracturilor structurale ale economiei planificate a României ceauşiste. Se poate observa că impactul factorului politic este decisiv, fiind reprezentat, în ultimă instanţă, de maniera imperativă şi voluntaristă de conducere a lui Nicolae Ceauşescu. Autorul unifică ceea ce până acum constituia domeniul a două sfere tratate distinct într-o sinteză asupra «fazei dictaturii dezvoltării» în interiorul regimului totalitar comunist din România ceauşistă”, scrie Florin Muller, la rândul său unul dintre istoricii de top de astăzi de la noi. Prilejul/ contextul? Apariţia unei masive – şi foarte importante – lucrări semnate de Cosmin Popa despre Economie, corupţie şi politică în România lui Nicolae Ceauşescu (Editura Corint). O scurtă paranteză: Popa este autorul unei alte lucrări care colorează şi mai bine „Iepoca Ceauşescu” – Intelectualii lui Ceauşescu şi Academia de Ştiinţe Sociale (1970-1989). Demonstraţia pe care o face (şi) în această carte Cosmin Popa – strălucit, cu abundenţă de date şi fapte! – este în sensul următor: „comunismul românesc, aşa cum a fost modelat de Nicolae Ceauşescu, nu a lăsat în urmă doar ruine economice şi o societate epuizată de privaţiuni. Mai gravă a fost moştenirea intelectuală şi morală a regimului, care a transformat minciuna într-o practică de supravieţuire şi corupţia într-un mecanism acceptat de conciliere între norme şi realitatea cotidiană. În spatele cifrelor triumfaliste şi al planurilor cincinale «îndeplinite şi depăşite», economia reală funcţiona într-un univers paralel, în care accesul la resurse era condiţionat de relaţii personale, de apartenenţa la reţele informale şi de capacitatea de a negocia cu arbitrariul puterii”. Vorbind despre „lumea de ieri” în această carte, Cosmin Popa dă o cheie preţioasă „lumii de azi”; lumea noastră de azi vine din cea de ieri...

10. O carte de predat! Predat – în şcoli, la universităţi. Aceasta: Despre libertate (Editura Trei), de Timothy Snyder. Adică: istoric american de marcă, având o voce distinctă în viaţa publică. Profesor de istorie la Universitatea Yale, unde deţine catedra Bird White Housum, şi membru permanent al Institutului de Ştiinţe Umane de la Viena. Şi, nu mai puţin relevant: autorul mai multor lucrări importante, încununate cu premii prestigioase, dedicate istoriei Europei de Est, naţionalismului, totalitarismului şi Holocaustului. Printre acestea se numără şi bestsellerul internaţional Despre tiranie şi Drumul spre nelibertate: Rusia, Europa, America, apărute şi în limba română la Editura Trei. Revenind la Despre libertate, această carte e „un manifest oportun pentru timpurile noastre periculoase”, în condiţiile în care „Snyder ştie cât de preţioasă şi fragilă este libertatea pentru că a cercetat-o, iar în Ucraina chiar a văzut direct ce i se poate întâmpla unui popor când despoţii încearcă să i-o confişte… Cunoaşterea tiraniei este esenţială în analizarea libertăţii. Dar cartea lui Snyder merge dincolo de istorie… ceea ce o face bogată intelectual, şi totuşi personală“. Iată, foarte pe scurt, şi enunţul demonstraţiei pe care o face în această carte T. Snyder: „fireşte, este tentant să ne gândim la libertate ca la noi împotriva lumii – ceea ce noţiunea de libertate ne permite să facem. Dacă barierele reprezintă singura problemă, atunci totul trebuie să fie în regulă cu noi. Asta ne face să ne simţim bine. Ne gândim că am fi liberi dacă nu ar exista o lume exterioară care ne face rău. Dar este oare eliminarea a ceva din lume cu adevărat suficientă pentru a ne elibera? Nu este la fel de important – şi poate chiar mai important – să adăugăm lucruri? Dacă vrem să fim liberi, va trebui să afirmăm, nu doar să negăm. Uneori va trebui să distrugem, dar deseori va trebui să creăm”. Bref: o mare carte scrisă de unul dintre marii gânditori & istorici ai lumii despre o temă crucială, vitală. Să ne amintim, în acest sens, vorbele lui Ronald Reagan: „Libertatea nu este niciodată mai departe de dispariţie decât cu o generaţie. Nu o transmitem copiilor prin sânge. Trebuie să te lupţi pentru ea, să o aperi şi să le-o înmânezi pentru ca şi ei să facă la fel”.