10 (zece): bune & străine

1. Edward N. Luttwak e român de origine (născut la Arad, într-o familie evreiască) şi unul dintre gânditorii de top în materie de mari strategii, studii strategice şi relaţii internaţionale. Între altele, Luttwak a introdus conceptul de „manevră de război”, „nivel operaţional de război” şi pe cel de „forţă de desfăşurare rapidă”. E autorul multor cărţi de mare impact (bunăoară, cartea sa despre tehnica loviturii de stat – care a inspirat asemenea momente – înregistrând numere de audienţă impresionantă şi numeroase traduceri) şi al numeroase studii. Editura Universităţii de Vest din Timişoara a avut inspirata iniţiativă de a aduce în circuitul editorial românesc mai multe dintre lucrările acestui mare strateg şi gânditor. Patru titluri până acum (în toamna acestui an, un al cincilea – o nouă traducere a cărţii despre tehnica loviturii de stat). Trei: Strategia: logica războiului şi a păcii, Marea strategie a Imperiului Roman din secolul I e.n. până în secolul III e.n. şi (în coautorat) Arta inovării militare. Lecţii ale forţelor de apărare israeliene. O a patra, la care o să mă refer aici punctual: Ascensiunea Chinei în faţă cu logica strategiei. „Ideea de bază a cărţii lui Luttwak este că există într-adevăr o ascensiune fără precedent a Chinei pe plan economic, politic şi militar, dar această ascensiune este în contradicţie cu ceea ce el numeşte logica strategiei. Explicaţia este aceea că «în cadrul strategiei ce este mai puţin poate fi mai bun decât ce este mai mult». Astfel spus, acumularea enormă de forţe din partea Chinei nu este însoţită de o gândire strategică pe măsură, care să ofere răspuns la întrebarea legată de locul Chinei în ansamblul arhitecturii globale. Faptul că Sun Tzu a scris o lucrare clasică de ştiinţa strategiei, Arta războiului, nu înseamnă automat un avantaj pentru China de astăzi. De multe ori, se presupune că ar exista un avantaj competitiv al Chinei, rezultat din aplicarea gândirii strategice a lui Sun Tzu. Luttwak demonstrează că această încredere oarbă în Sun Tzu a dus la o realitate deformată: China crede că poate rezolva conflicte prin provocarea deliberată a unor crize, pentru a forţa ulterior negocieri din care să iasă învingătoare”, notează, în cuvântul înainte al cărţii, Radu Carp, cel care a făcut foarte multe pentru recunoaşterea lui Edward N. Luttwak astăzi, în câmpul românesc de reflecţie.

2. Poezia se spune şi se scrie în multe feluri. Unul dintre cele mai impresionante registre e, să îi spunem aşa, cel catedralic. Poezia sobră, densă, profundă. O poezie care, adesea, compune – şi poate că şi e compusă – cu lumina. Un exemplu recentissim ne vine de la editura Cartea Românească, acolo în subseria „Traduceri la Cartea Românească” a fost publicată – bilingv – o carte de poeme care îi aparţine lui Manuel Rico, personalitate de primă mână a Literelor spaniole contemporane. Titlul acestui volum: Despre lumină şi transparenţă. O antologie 1992-1996. E o ediţie tradusă, adnotată şi posfaţată de – foarte probabil – cel mai bun traducător pe care îl are literatura noastră din limba spaniolă la ora actuală, Dinu Flămând. Cel care notează, în marginea poeziei ilustrului creator spaniol (apropo: născut în 1952 la Madrid, jurnalist, poet, prozator şi critic literar. Publică cronici literare în Babelia, suplimentul cultural al cotidianului El País. Din 2015, preşedinte al Asociaţiei Colegiale a Scriitorilor din Spania): „Imensa melancolie dizolvată în penumbre de senzaţii meditative ce oscilează în aceste poeme îi va oferi, sper, cititorului român aceeaşi paradoxală impresie de plenitudine care pe mine mă copleşeşte la încheierea acestor traduceri… Da, singurătatea din aceste poeme este de o generoasă complexitate, un adevărat univers în continuă expansiune, încât orice presupusă frustrare ce s-ar degaja din aceste obsedante convocări ale unui trecut fragmentat se transformă în reuşită recuperare şi glorificare a tuturor momentelor trăite; iar, astfel, exerciţiul memoriei se supune unei exigenţe care face din aproape toate textele de faţă tot atâtea discrete arte poetice, dominate de exigenţa maximă: enunţul scris trebuie să recupereze în intensitate momentul trăit, justificând astfel, de fiecare dată, chiar existenţa poemului”. Spre degustare (deocamdată) doar atât: „În limba ceţii chiar în acel moment/ tăiată. În ceasul cel mai trist, cel rănit/ al duminicilor. În ochii tatălui,/ umpluţi de spitale şi de moarte.// Continuă să pâlpâie această lumină ce nu expiră.”

3. Pascal Bruckner, marele gânditor francez – şi unul dintre cei mai valoroşi romancieri de astăzi din Franţa – are o meritată şi fastuoasă serie de autor la Editura Trei. În două vorbe: sunt peste 20 de titluri publicate, de mai bine de două decenii şi jumătate, aici; practic, avem, în româneşte aproape întreaga operă a lui Bruckner. Cea mai recentă apariţie (cu menţiunea că în vara aceasta va urma încă un volum, apărut de doar câteva săptămâni în Franţa): Sufăr, deci exist. Cu subtilul: Portretul victimei ca erou. Eseistică – marca Pascal Bruckner. Adică: temă amplă, generoasă; abordare poliedrică; capitole bine dozate; subcapitole scurte şi foarte scurte pentru a facilita o lectură întinsă; stil francez, elevat, elegant, cu numeroase formule memorabile. Orizontul tematic survolat în această carte nu e defel nou pentru filosoful francez; înaintea acestei cărţi, a mai avut eseuri & cărţi despre inocentare, victimizare, memorii grav alterate, răsturnarea valorilor. Apropo de aceasta (răsturnarea valorilor, dar şi de cartea de faţă), Le Monde nota: „Fără îndoială, această carte îi va enerva pe rebelii de salon şi pe revoluţionarii din dormitor. Autorul îşi extinde şi îşi aprofundează descrierea critică a defectelor epocii noastre: dolorismul îngăduitor şi concurenţa victimizatoare, obsesia masacrelor din trecut şi pierderea viitorului. Atacurile riscă să fie resimţite cu atât mai intens, cu cât eseistul şi romancierul abordează pe parcurs teme foarte conflictuale: demonizarea Israelului, relativizarea Shoahului de către «piraţii memoriei», banalizarea barbariei, precum cea din 7 octombrie sau cea a lui Putin“. Şi Pascal Bruckner, uşor melancolic şi lucid, cu acest pasaj de final, un pasaj-avertisment: „Pentru o epocă a fierului trebuie să ne pregătim acum, fie şi doar pentru a o evita. Suntem mai puternici decât credem şi duşmanii sunt mai slabi decât îşi închipuie. Numai că cel mai mare duşman al nostru locuieşte în noi şi se cheamă panică, ură de sine şi resemnare în faţa nenorocirii”.

4. Axa autocraţilor este cel mai recent titlu pe care îl avem în limba română al Annei Applebaum. Ştiţi, ştim cine e, nu? Istoric de top, unul dintre cele mai cunoscute nume ale publicisticii de limbă engleză, soţia carismaticului Ministru de Externe polonez (Sikorski), autoare a multor cărţi de referinţă pentru istoria ideilor politice din modernitate şi de astăzi (cea despre Gulag e best-seller!); nu în ultimul rând, cea care ne-a avertizat, inclusiv pe noi, românii, pe finalul anului trecut, cu privire la forţa teribilă de impact pe care o are „noul obscurantism”. Aşadar, Axa autocraţilor – sau, cum ne spun editorii săi din România: „Cu toţii avem clară în minte imaginea unui stat autocratic. Dar în secolul XXI se pare că această imagine a început să se confunde din ce în ce mai puţin cu realitatea. În zilele noastre, autocraţiile nu mai sunt conduse de un singur individ cu porniri dictatoriale, ci de reţele sofisticate compuse din structuri financiare cleptocratice, servicii de securitate şi propagandişti profesionişti. Membrii acestor reţele sunt legaţi nu doar într-o singură ţară, ci au conexiuni în mai multe state. Companiile corupte, controlate de stat într-o dictatură, fac afaceri cu companiile corupte, conduse de stat din alt stat. Poliţia dintr-o ţară poate înarma, echipa şi antrena poliţia din altă ţară. Propagandiştii împărtăşesc resurse – fermele de troli care promovează propaganda unui dictator pot fi folosite pentru a promova propaganda altuia – şi teme, repetând până la obsesie la ei acasă aceleaşi mesaje despre slăbiciunile democraţiei şi răul pe care îl reprezintă ţările liberale. Spre deosebire de alianţele militare şi politice din alte vremuri şi locuri, acest grup nu operează ca un bloc, ci mai degrabă ca un conglomerat de companii: o Axă a autocraţilor”. Ceea ce ne duce, nu neapărat în mod natural, ci inevitabil, la această idee: sfârşitul istoriei – despre care vorbea cânva Francis Fukuyama – e departe, tot mai departe....

6. Galaxia Gutenberg (excelenta editură de carte creştină – să menţionăm numeroasele şi atât de pline de sevă tomuri care poartă semnătura lui Hans Urs von Balthasar, uriaşul teolog creştin al secolului trecut) ne spune despre autorul cărţii despre care va fi vorba în rândurile acestea şi imediat următoarele că: „În biografia lui Joseph Ratzinger, Papa Benedict al XVI-lea, misterul pascal ocupă un loc important. Naşterea sa în Sâmbăta Mare din anul 1927 şi botezul care a urmat imediat, cu apă proaspăt sfinţită de Paşte, i s-au părut mereu ca o profeţie a unei vieţi care, deşi se desfăşoară într-o istorie dramatică plina de suferinţă şi moarte, «aşteaptă încă Paştele... dar merge cu încredere pe acest drum». În teologia sa, misterul pascal, trecerea de la o lume condamnată la moarte la noua viaţă a lui Dumnezeu, care se concretizează în sacramentele Bisericii şi în existenţa creştină, este de asemenea un subiect central”. Cartea: Omul pascal. Predici pentru Postul Mare şi timpul Paştelui. O suită de predici excepţionale despre un moment excepţional (poate chiar un momentum!), an de an, pentru orice creştin. Cel care a editat, îngrijit şi prefaţat această antologie de predici pascale, Dr. Manuel Schlogl, scrie despre ce avem între coperţile cărţii: „au fost selectate texte care acoperă întreaga perioadă de la Miercurea Cenuşii până la sărbătoarea pascală. Cititorul este călăuzit pe drumul pascal cu ajutorul unor personaje biblice precum fiul risipitor, orbul din naştere sau cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus, dar şi în dimensiunea pascală a sacramentelor Botezului, Pocăinţei şi Euharistiei. Prin mijlocirea lui Iuda, el este confruntat cu propria trădare a lui Isus Cristos, care are loc şi astăzi în cercul discipolilor săi. Dar este totodată încurajat să îl aleagă din nou pe Cristos şi astfel să treacă încă de acum de la moarte, adică de la un mod de viaţă îndepartat de Dumnezeu, la viaţă şi să devină un om pascal”. Bonus: la aceeaşi editură se găsesc multe alte cărţi – unele de interviuri – cu Joseph Ratzinger, el însuşi una dintre minţile strălucite ale teologiei catolice contemporane.

7. 1978 – acesta este anul în care Walter Brueggemann a publicat Imaginaţia profetică, o carte care i-a adus celebritatea celui care a publicat, de asemenea, o lucrare de referinţă pentru teologia la zi – Mesajul Psalmilor şi, de asemenea, o alta – considerată cea mai complexă şi mai importantă operă a sa –, Teologia Vechiului Testament. Imaginaţia profetică e, în premieră, tradusă şi în limba română – 2024, final de an, în importanta colecţie „Metamorfoze” de la – deşi discreta – importanta casă editorială „Decenu.eu”. Ediţia românească o reproduce pe cea în limba engleză, revizuită, publicată de Walter Brueggemann în 2001, e însoţită de o prefaţă nouă şi, de asemenea, de un text concluziv al autorului, „În retrospectivă (Imaginaţia profetică la patruzeci de ani)”. Într-un subcapitol în care glosează despre credinţă – şi mai ales despre credinţa radicală – ca dar, Walter Brueggemann notează, cu îngrijorare şi cu speranţă deopotrivă, într-o formulare memorabilă: „doar în acest fel de desprindere suferinţa – jelirea – permite dorinţa roditoare şi numai îmbrăţişarea publică a caracterului fatal permite noutăţii să survină. Suntem la limita cunoaşterii acestui lucru în viaţa noastră personală, pentru că înţelegem câte ceva din desfăşurarea procesului de jelire. Dar încă trebuie să mai învăţăm despre el şi să-l aplicăm realităţii societăţii. Şi, în cele din urmă, trebuie să mai învăţăm despre Dumnezeu, care jeleşte în moduri ascunse de noi şi care aşteaptă să se bucure până când făgăduinţele Sale vor fi împlinite pe deplin”. O şcoală a învăţării despre Dumnezeu această carte – care, încă o dată, a făcut o carieră extraordinară. O carte purtătoare de viitor, aşa cum ne spun şi editorii săi în limba română: „Indiferent dacă va rezona sau nu cu argumentele lui Bruggemann, cititorul atent şi onest va înţelege măcar că profetismul biblic a fost mereu foarte puternic implicat în viaţa sociopolitică a poporului ales, confruntând abuzul, nedreptatea şi «totalismul» de orice culoare. Iar misiunea aceasta rămâne valabilă şi pentru creştinismul secolului XXI”.

8. Ştim – foarte mulţi, poate cu toţii – termenul de „democraţie iliberală”. Cel care l-a invetat este un jurnalist şi istoric american, unul dintre cei mai faimoşi ai momentului (şi, de fapt, ai ultimelor decenii): Fareed Zakaria. Publicat – ce bine! – cu consecvenţă şi la noi de Editura Polirom. Cel mai recet titlu din portofoliul lui Zakaria (şi din portofoliul excelentei case editoriale ieşene): Epoca Revoluţiilor. Progres şi reacţiune din 1600 până în prezent. Polirom: „Noua sa carte, bazată pe cercetări aprofundate şi discuţii cu oameni de stat, de la Emmanuel Macron la Lee Kuan Yew, abordează acum perioada complicată pe care o traversăm la nivel global comparată cu alte transformări majore prin care a trecut omenirea în epoca modernă, în speţă suma de revoluţii, inclusiv revoluţiile industriale din Marea Britanie şi Statele Unite, ce au făurit lumea în care trăim astăzi. Deşi au zdruncinat ordinea existentă şi le-au părut multora catastrofale, aceste revoluţii au avut efecte benefice pe termen lung, ceea ce legitimează optimismul ponderat al autorului cu privire la viitor. Nu înseamnă însă că prezentul nu e mai puţin neliniştitor, căci este marcat la rândul lui de revoluţii de altă natură: globalizarea, tehnologia, identitatea şi geopolitica. În plus, după tiparul pe care îl identifică Fareed Zakaria în istorie, trăim într-o perioadă de recul al libertăţilor şi democraţiei după avântul şi progresul din anii ’90. În final, volumul explică de ce se întâmplă acest lucru în contextul marilor provocări cu care se confruntă lumea actuală, nu doar tehnologice şi economice, ci şi de reafirmare a identităţilor tribale şi a suveranismului agresiv”. Prima carte publicată în româneşte de F. Zakaria se intitulează Viitorul libertăţii. Democraţia iliberală în Statele Unite ale Americii şi în lume. Aceasta cea mai recentă – Epoca revoluţiilor – consună pe multe planuri cu debutul românesc al lui Zakaria. Şi ne avertizează, de multe ori, că revoluţia nu e totuna cu evoluţia.

9. O capodoperă, o carte uriaşă! Nu ezit să folosesc aceste formule şi altele din aceeaşi familie de cuvinte despre Scolii la un text implicit – de Nicolás Gómez Dávila, magnificul şi încă insuficient de mult cunoscut la noi filosof columbian din secolul trecut. La Editura Limes, după munca titanică a traducătorului Ioan Milea, avem – din a doua jumătate a anului trecut – aproape 1000 de pagini, o cărămidă de bun-simţ al ideilor, de reflecţii dintre cele mai variate şi profunde ale acestui gânditor exponenţial pentru ceea ce înseamnă gândirea nesistematică, de fragment, a modernităţii şi contemporaneităţii filosofice. Multă reacţiune (sănătoasă şi binevenită!), mult aforism – dar aforism filosofic, adică „esenţă tare în fiole mici” –, extraordinar de multe notaţii marginale (de altfel, primele cărţi, mult mai mici, apărute la noi, sub aceeaşi atentă traducere şi îngrijire a lui Ioan Milea, au această formulă în titlu – Marginalii) –, o prospeţime filosofică uluitoare, o autenticitate şi, în fond, filosofia ca mod de viaţă într-o fascinantă desfăşurare. O mostră a gîndirii lui Nicolás Gómez Dávila: „tragedia modernă nu e tragedia raţiunii învinse, ci a raţiunii triumfătoare”. Încă una: „Nimic nu durează, desigur, şi nu contează decât clipele, dar clipa îşi rezervă splendoarea pentru cel ce şi-o închipuie eternă. Nu are valoare decât eternul ce pare nemuritor”. Şi încă una: „când nimic nu merită respect în societate, trebuie să ne cultivăm în singurătate noi loialităţi tăcute”. Şi ultima, din acest aperitiv: „cel ce scrie cu mai multă precizie îşi ia mai multe riscuri în ce priveşte lipsa de atenţie a cititorului”. Încă un detaliu, Scolii la un text implicit de Nicolás Gómez Dávila este versiunea integrală a operei marelui gânditor columbian – „un vânător de umbre sacre pe coline eterne”. Cum spuneam: uluitoare carte!

10. În fine, încă o carte – care ne tulbură – despre lumea de astăzi! Thierry Wolton este unul dintre cei care, de mai multă vreme, a vorbit – lucid şi îngrijorat – despre, să spunem, sfârşitul sfârşitului istoriei. Sau despre lumea de azi, ca moştenire directă a lumii comuniste şi, mai larg, de fapt, a blazării lumilor democratice, a decăderii regimurilor comuniste şi a revenirii regimurilor autoritariste. Cel mai recent titlu al său în limba română – Întoarcerea vremurilor barbare. De la un război la altul – rotunjeşte o viziune, nu dintre cele mai optimiste, cu privire la momentul istoric pe care îl traversăm şi pe care nu îl vom depăşi, cum sugerează autorul, poate nici măcar într-un viitor mediu. Părea, mai cu seamă în ultimul deceniu al secolului trecut şi în primul deceniu al celui în care trăim, că, din visul democratic, se va naşte o realitate care va da câştig de cauză democraţiei. Însă victoria democraţiei a fost, dacă nu aparentă, cel mult una de etapă, argumentează T. Wolton. Fapt e că, scrie istoricul francez, „celor două blocuri care au împărţit lumea secolului al XX-lea – ţările libere şi cele totalitare – le urmează astăzi un tip de antagonism radical, de o amploare mai mare şi mai diversă, care opune democraţiile (din nou!) unei coaliţii de ţări şi organizaţii teroriste, ale căror componente nu au neapărat aceleaşi obiective şi nu răspund aceloraşi motivaţii precum în cadenţa marxist-leninistă de odinioară, dar care sunt unite de o ură comună faţă de societăţile deschise”. În alte cuvinte, e o mare fereastră de oportunitate pentru noii barbari şi pentru întoarcerea vremurilor barbare. „În jur de 45% din populaţia lumii trăieşte în zilele noastre sub regimuri în care regulile democratice sunt mai mult sau mai puţin respectate, în timp ce 55% din ea se află sub jugul dictaturilor. Noua ordine mondială, al cărei profet se vrea China, nu poate decât să agraveze acest raport de forţe. Totalitarismul după model chinez e la fel de eficient ca acela inventat acum o sută de ani de Lenin şi posedă, în plus, noi tehnologii care pot aservi populaţia mai bine. Între timp, islamismul joacă rolul de stingător al Luminilor peste tot unde triumfă”, avertizează, încă o dată, Thierry Wolton.