| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Costel Stancu* * * În copilărie, credeam că moartea e o călătorie în viitor. Îmi imaginam cum coboară din cer o maşină a timpului o jucărie ceva mai mare te ia şi te duce într-un loc misterios, imposibil de închipuit cu mintea omului. Abia aşteptam să îmi vină rândul. Mureau, de obicei, bătrânii. Rareori, câte un copil. Ce norocos fusese el! gândeam cu invidie. Mă străduiam să fiu cuminte, să mănânc tot din farfurie, doar-doar stăpânul acelei maşinării mă va alege, într-o zi, şi pe mine. Nu înţelegeam de ce rudele îi plângeau pe cei morţi, apoi îi ascundeau în pământ. Iar dacă voiau să nu fie găsiţi, de ce le puneau semne la cap? Stranie viaţa un orb jonglând cu inimile noastre de sticlă! Va veni clipa când poate îţi vei vinde chiar şi sufletul să amâni, măcar cu o secundă, această călătorie, îmi spunea tata. Nu pricepeam nimic. Eram copil cuminte, mâncam tot din farfurie şi speram că nu voi fi uitat aici. * * * Realitatea e peştele pe care nu l-ai văzut niciodată, dar te încăpăţânezi, zilnic, să îl prinzi. Ai încercat în ape dulci, în ape sărate, chiar şi la copcă. Zadarnic. Ai rupt bucăţi din tine şi le-ai pus în cârlige. Pesemne, nu eşti o momeală pe placul acestui peşte-fantomă. Nu dispera, sunt alţii care întreaga lor viaţă au întins plase uriaşe şi tot nu l-au capturat. Doar plancton. Realitatea este, poate, peştele acela de care te apropii, în vis, iar când să-l atingi, îşi ia zborul. Pui puşca la ochi, însă el devine, instantaneu, transparent. Într-o zi, o să te întorci acasă, hotărât să renunţi. Vei găsi acolo scheletul unui peşte. Atunci, va trebui să te împaci cu gândul că unica realitate din viaţa ta a fost, mereu, Moartea. * * * când treci pe lingă mine din păr îţi sare o agrafă în formă de drac şchiop am încercat cu scrisori strecurate pe sub uşă cu pietricele aruncate în geam de emoţie că te văd mi-am uitat până şi numele de dinainte de botez am stat nopţi întregi sub balconul tău mi s-au topit pe limbă o caleaşcă de zahăr şi una de sare zadarnic ori de câte ori te întâlnesc îmi vine să te iau de mână, să te privesc în ochi şi, cu un curaj nebun, să te întreb: tu ce crezi, draga mea, mai trăieşte broasca ţestoasă care i-a căzut în cap lui Eschil? * * * Nu iubiţi poeţii, dragostea voastră i-ar răni. Trupurile lor, aidoma unor pahare din cristal, nu trebuie scoase prea des din vitrină, doar la ocazii speciale. Naşterea şi moartea. Care, de cele mai multe ori, pentru ei, înseamnă acelaşi lucru. Poeţii îşi părăsesc sufletele când simt acolo miros străin. Cu greu se reîntorc. Unii, niciodată. Nu-i băgaţi în seamă pe poeţi, ei nu spun adevăruri, darurile lor nu ţin de foame, cuvintele lor nu vă potolesc setea de a fi nemuritori. Nu le aprindeţi lămpi în întuneric, lăsaţi-i să bâjbâie după ei înşişi, să se lovească de inima nopţii, să scuture, până înnebunesc, pomul uscat al iluziei. Nu fiţi voi pietre la gâtul lor. Lăsaţi poeţii să vină la mine! a spus cel nevinovat ca firul de iarbă în bătaia vântului. Atunci, ei s-au întors în cetatea de unde fuseseră alungaţi. Dar nu să fie iubiţi, nici înţeleşi. Ci doar spre a vă readuce aminte că există fiinţe pe care până şi dragostea le poate răni. * * * Poeţii, ah, poeţii! Când s-au întors în cetate? Te-ai săturat de ei, sunt peste tot. Vii şi morţi. Dar, întotdeauna, nemuritori. Nemuritori şi reci. Stai în cârciumă, bei un pahar, îţi asculţi vioara neliniştii sufleteşti când, deodată, se apucă unul să recite despre steaua singurătăţii. Dracu să-l ia, parcă îţi ştie amărăciunile! Te ridici şi pleci, nimereşti pe o stradă cu nume de poet. (Nu ai înţeles niciodată de ce străzile nu sunt botezate şi cu nume de cititori). Tocmai când credeai că ai scăpat postmodernismul mă-sii de ghinion! se apropie de tine un ins cu barbă, plete, caiet sub braţ, talent în stare latentă şi îţi cere o ţigară, şoptindu-ţi conspirativ: sunt poet, deci exist. Îi dai, amintindu-ţi că un confrate de-al său visa să aibă o tutungerie la malul mării. Cumva şi un chibrit? te întreabă maestrul. În clipa aceea îţi imaginezi cum ar fi să-i aduni pe toţi poeţii din lume la un loc, într-un han departe, să le dai, pe cheltuiala ta, tot ce poftesc. Apoi, spre dimineaţă, să pui foc hanului, cu ei înăuntru. Să se purifice prin ardere. * * * Aşezat în propria-ţi viaţă, liber ca orice-i nenumit, râzi. Ceilalţi te cred nebun. Păcat de ei. Doar tablourile furate au amintiri, le spui. Cum poţi ştii că Homer, orbul, nu a avut un câine despre care a scris în memoriile sale pierdute? Ora de muzică nu e pentru păsări, chiar dacă voi le furaţi ouăle şi faceţi din ele note muzicale. Cât de uşor te poţi rătăci în armonia acestei lumi! Paznicii de la ieşire sunt aceiaşi cu cei de la intrare. Închideţi ochii şi desfaceţi cercul în inimă. Lăsaţi-vă mintea nebunilor, ei o vor linişti. Un singur lucru e de netăgăduit: după ce l-a creat pe om, Dumnezeu nu şi-a mai spălat niciodată mâinile. * * * M-am tocmit degustător la curtea regelui. Beau zilnic din cupa lui cu vin şi aştept să mor. Regele nu e iubit, are mulţi duşmani. Nu sunt sclav, pot pleca oricând. Dar rămân. Un mercenar al morţii. Regele se teme de mine, crede că aş fi nemuritor. Niciun degustător nu a supravieţuit mai mult de o zi. Neîncrezător, le umple şi celorlalţi paharele. Beţi! ne porunceşte. Supuşii beau şi se prăbuşesc, fără suflare, sub mese. Eu, nu. Regele înnebuneşte. * * * Poeţii sunt continente fără formă. De aceea rămân, uneori, nedescoperiţi. Sângerează mult, rănile lor nu pot fi vindecate nici cu urină de fată mare. Mereu scapă hăţurile: poezia nu e cu cai obişnuiţi, e cu inorogi ce pasc ierburi stelare, cu vise pierdute, cu vârful de creion din inimă. Poezia e ceea ce înţelege Celălalt, fără ca tu să fi spus vreodată. Poeţii sunt mai speriaţi decât fluturii iarna, deşi par a întinde capcane. Nu îi veţi înţelege, simt altfel. Au ieşit dintr-o placentă uriaşă, scrisă pe dinăuntru, şi tot repetă ce au văzut acolo. * * * Tot singurătate este şi atunci când te trezeşti dimineaţa şi îţi găseşti pantofii desperecheaţi. Când doar o mână se întinde pentru a îmbrăţişa trupul de pripas al noii zile. Singurătatea e vicleană: se împrieteneşte întâi cu animalele tale de companie. Le hrăneşte cu amăgitoarea ei carne, le potoleşte setea cu dulcele-i lapte. Apoi îşi strecoară între ele propriul pui. Iar tu, nefericitul, începi să îl îndrăgeşti de parcă ar fi al tău. Singurătatea este sala de oglinzi unde nu ştii ce să alegi dintre nenumăratele-ţi chipuri. Un imperiu fără graniţe, funia clopotului marin. Până şi fiul lui Dumnezeu i-a simţit gustul, o clipă, pe cruce şi s-a speriat. Totuşi, singurătatea este roata de rezervă a vieţii, nu pleca la drum fără ea. Îţi va fi de folos, te va salva, uneori, chiar de tine însuţi. Nu te grăbi să o recunoşti. Eşti singur cu adevărat abia când mingea aruncată în zid nu îţi mai vine înapoi. * * * Te poţi vindeca de muşcătura şarpelui. Rămâi viu după ce te-a scăpat vulturul dintre gheare. Se dezmeticeşte cel lovit, în frunte, de copita calului. Nebunul îşi mai regăseşte minţile pierdute. Ies lupii de sub vraja lunii, planetele de pe orbită, sunete din oul sterp. Omul de sub puterea cuvântului, niciodată! Cuvintele sunt resturi de tăcere. Cercuri de foc. Multe fiare au sărit, cuminţi, prin ele la porunca Marelui Dresor. Uneori mă întreb: dacă era scris ca pe arca lui Noe să urce şi două cuvinte, care ar fi fost acelea? * * * Sunt propriul meu biograf mincinos. Trebuie să mă întorc mereu în alt timp, să potrivesc lucrurile aşa cum au fost scrise. Scrisul mistifică viaţa. Ştie cineva dacă, într-adevăr, l-am salvat pe Celălalt sau l-am împins şi mai în adânc? Adâncul are margini. Cerul, nu. Ştiu doar că am ajuns regele neîncoronat al clipei de atunci. Rivalii m-au alungat din oraş. Acum mă întorc anonim. Râul a secat. Vârtejurile nu au memorie. Peştii, tot muţi. A rămas numai podul, sfidător ca o floare la butoniera călăului. Unde au zburat păsările de altădată? Ghitare de buzunar, cum le numeam noi. Visător de nelecuit, credeam că în orice ou e o şcoală secretă de muzică. Îmi imaginam călătoria unui titirez până pe lună şi înapoi. Am ajuns după câtă vreme? în locul copilăriei mele. Mă va recunoaşte Celălalt? Îmi va cere iertare pentru pribegia mea? Linişte crudă, de praf plutitor. De momeală plictisită să aştepte. O pisică trece strada. Scrâşnet de frâne, nori palizi, filozofii ieftine. (Ziua toate pisicile sunt albe!). Oare acesteia câte vieţi i-au mai rămas? |