| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Constantin OpricăDoar urmele... Gata. Viaţa mea s-a sfârşit! Nu mai vreau, nu mai pot, nu mai sper, nu mai sunt slujitor al voinţei; am îmbătrânit şi mi-e greu. Doar urmele de pe suflet se povestesc singure... Plânsul Femeile se întorceau obosite din cerul de la marginea satului. Îşi ascundeau plânsul să nu-l simt eu, să nu-l văd. Bărbaţii vorbeau tare, bubuitor, pe deasupra, fără să mă ştie. Rând pe rând au plecat, au dispărut în istorie, aşa cum cărările dispar în nisip. Plânsul mamelor a rămas, a prins rădăcini în mine, a crescut. Îl culeg primăvara, vara şi toamna când răsar stelele şi nu mai sunt singur pe drum... În apele râului Poate am norocul să mor înaintea ta, să mă pierd în apele cerului desfermecat. Altfel... ce rost ar avea zilele, dacă-n lumină nu ar poposi vocea, cuvintele şi tainele care m-au scos din istovitoarea robie a trecutului. Ce rost ar avea nopţile, sufletul rece al lunii pe zidurile, pe ruinele celui care nu-şi aminteşte de sine? Taina mea ... şi după ce l-am cunoscut şi l-am înghiţit, el a rămas întreg. Şi după ce l-am despuiat şi l-am bătut şi-am încercat să-l uit, el a rămas întreg în faţa mea. Atunci am luat o frântură, am călcat-o-n picioare şi i-am ars rămăşiţele. Chiar şi atunci povestea îndelung taina mea Trecătoarea spre cer lui Adrian C. Plânsul, bocetul, îngrozirea răsunau de-a curmezişul inimii. Ce este, ce s-a întâmplat, cine a trecut lumina care mă ocroteşte? Au plecat femeia ta cu trup subţire ca un tremur, cu fiul tău imaginar au plecat, se furişează printre stâncile nopţii. Liniştiţi-vă, străjeri ai neputinţei! Am ars tot ce-a fost muritor în trupul ei. În trupul meu am arat, am sădit, am desfăcut trecătoarea spre cer. M-a salvat duhul, m-a salvat lamura. De-abia acum mi s-a înapoiat viaţa. Punct Un cer atât de întunecat nu se luminează fără o furtună; un suflet atât de trist nu se limpezeşte fără o moarte. O dragoste atât de lovită, nu mai are propriul ei cântec; o durere schingiuită şi arsă nu mai străluceşte în rugăciune. Execuţia Simt în coaste ţeava unei arme politice. Privesc în jos cu înfrângere şi visez în sus, pe lângă braţele ridicate, răzbunarea prin fiu. Alocuţiunea glonţului despre eternitate sperie vrăbiile, îngenunchează sufletul pe religia străbunilor. Dar încă trăiesc, trăiesc într-un zid fără de care nu pot, într-o lumină apăsătoare, într-o cameră, într-un colţ, într-o crăpătură a timpului. |