Arhitectura unei absenţe

În Valiza de lemn, Alexandru Ovidiu Vintilă îşi aşază poemele cu o discreţie severă, ca şi cum fiecare text ar fi fost trecut, mai întâi, printr-un filtru al răbdării. Nimic nu este lăsat la întâmplare, iar titlul, simptomatic, plasat ca un sigiliu, rămâne până la sfârşit o promisiune suspendată. Nu există în volum un poem omonim, privilegiat, ci un cadru, un spaţiu de depozitare. Toate textele par să fie adăpostite acolo, ca într-o cutie comună a memoriei. Absenţa, totuşi, organizează cartea din interior, ca o forţă tăcută în jurul căreia se adună toate celelalte voci. Metafora este evacuată din interiorul textului şi mutată pe copertă, în poziţie autoritară.

Cititorul caută, cu insistenţă firească, locul în care valiza va fi, în sfârşit, deschisă. Cartea refuză, absenţa devine principiu estetic.

Structurat în patru secţiuni, cu titluri care deschid mici naraţiuni, cu trimiteri la istorie, arte, teologie, memorie personală, volumul pare să circule între real, oniric şi eseistic. Ordinea poemelor nu e arbitrară. Ea construieşte o geografie a lucidităţii, traversând anotimpuri ale realului, straturi culturale, scene autobiografice filtrate printr-o inteligenţă poetică extrem de fină.

Un element central este raportul dintre poezie şi imagine. Ilustraţiile, realizate de artistul vizual Iulian Copăcel şi instrumentele inteligenţei artificiale, nu traduc poemele, ci le însoţesc cu o precizie surprinzătoare, creând o scenografie paralelă. Trenuri, case-valize, cutii, figurine, corpuri suspendate, mecanisme fragile, o lume în tranzit, în care stabilitatea e mai degrabă iluzie. Nu comentează poemele, ci le prelungesc. În dialog cu imaginile, poemele capătă o dimensiune suplimentară. Se citesc ca nişte fragmente dintr-un teatru interior. De aici, senzaţia că întregul discurs este o valiză, alcătuită din fragmente, mici istorii rearanjate.

Unul dintre meritele volumului este felul în care poetul gestionează pluralitatea registrelor, fără a rupe ţesătura. Poemele nu sunt variaţii pe aceeaşi temă, ci studii succesive ale aceleiaşi condiţii: mobilitatea interioară.

Încă din primele texte se simte un stil în care poezia lucrează cu „micile deplasări”, imagini aparent simple, dar încărcate de semnificaţii. În poemul care dă tonul, Miyazaki traversează într-un tramvai oraşul, întreaga scenă pare să fie o aşteptare suspendată, un fel de contrapunct al prezentului: „am aşteptat/ acolo/ sfârşitul/ zilei/ din două direcţii contrare ale prezentului”. Nu este doar descriere. Este o schimbare de perspectivă asupra timpului, care trimite discret, fără să o afişeze, la un tip de gândire cinematografică, dar şi la poetici ale suspendării. O apropiere de atmosfera lui Sebald sau, in alt registru, de melancolia controlată din poezia central-europeană.

Această tensiune între timp şi privire, între real şi o uşoară translaţie a realului reapare în multe alte poeme. Biograficul, atunci când intervine, este interiorizat. În Tatăl tatălui meu, memoria se transformă într-o scenă în care istoria, visul şi ironia se întâlnesc fără conflict: „acolo tatăl tatălui meu n-a murit încă e viu/ a câştigat toate bătăliile a iertat şi a fost iertat”.

De fapt, cartea funcţionează ca o succesiune de camere prin care trecem. Într-un text, călătoria capătă formă de tramvai; în altele, de rescriere a biografiei, de coborâre în „ştirile lumii” sau de retragere în propriul corp.

Alb de plumb art basel hong kong se sprijină pe o polifonie culturală subtilă: „pe fondul imaculat al unui perete întreg/ la venezia un bărbat alb-negru ţine în mâini/ un borcan cu flori”. Imaginea are ceva din ironia uneori calmă a avangardelor, dar şi din delicateţea melancolică a unei lumi contemporane care se contemplă pe sine până la extenuare. Poemul respiră autentic.

Unul dintre textele-pivot, Să nu cazi în păcatul poeţilor care mor la nici 40 de ani, lucrează între gravitate şi un soi de luciditate tandră. Aici se vede limpede că autorul ştie să îmbine vibraţia existenţială cu un fin simţ al spectacolului interior: „în mijlocul tăcerii creşte o imensă nelinişte un arbore care te sufocă”. Această nelinişte nu e teatrală. Este organică, organizează discursul, îl ţine treaz, îl obligă să se confrunte cu sine.

Sutra de la Baltimore şi Bolul cu apă şi trandafirul aduc alt tip de vibraţie, o intertextualitate discretă, o topografie culturală fluidă – de la Spinoza şi Gertrude Stein la mitologiile personale, în care biograficul şi imaginarul se amestecă firesc. Poemele cu aparentă simplitate, precum Păsări obişnuite, funcţionează ca nişte contrapuncte: „pasărea culcată în iarbă era tulburată”. Liniştea aparentă ascunde fisura. Dincolo de imagine, trece vibraţia neliniştii metafizice.

Volumul lui Alexandru Ovidiu Vintilă nu propune doar o lume poetică, ci, mai curând, o hartă a neliniştii moderne, traversată de memorie, ironie discretă şi o luciditate care nu cruţă nimic, nici măcar propria sensibilitate. El scrie o poezie care nu se mai trăieşte în marile teme, ci în fragmente, dar fragmentele, reunite, pot da încă sentimentul unei arhitecturi. Şi aceasta e, poate, adevărata forţă a cărţii, coerenţa lumii, construită din discontinuităţi.