Unde, încotro?

Pentru Cristian Liviu Burada literatura nu este un refugiu din realitate, ci o a doua respiraţie a vieţii, o formă de echilibru, între exigenţa lumii şi fragilitatea interioară. Universitar şi inginer de formaţie, poet prin vocaţie, reuşeşte să armonizeze două dimensiuni aparent opuse: rigoarea ştiinţifică şi libertatea imaginarului. Nu întâmplător, critica literară a observat la autor „o programare ideatică şi stilistică” ce vine din exerciţiul intelectual al inginerului. În acest paradox al arhitectului de structuri şi al constructorului de versuri se află originalitatea sa.

Noul său volum, Oriîncotro, se configurează ca o sondare poetică a neliniştii existenţiale, în care eul se descoperă mereu fragil, dedublat şi împins spre întrebări ce nu pot primi un răspuns definitiv. Textele reunite aici conturează un univers liric coerent, în care autorul îşi asumă discursul unui poet-martor, martor al durerii umane, al fragilităţii fiinţei, dar şi al unei speranţe ultime, care nu se stinge.

În paginile sale, Burada cartografiază confuzia lucidă a omului contemporan: tramvaie care transportă umbrele tuturor vârstelor, lumini imposibil de purtat, întâlniri neaşteptate cu propria teamă personificată. În centrul acestor poeme stă condiţia poetului, o fiinţă paradoxală, prinsă între uman şi sacrul interiorizat. De exemplu, în „Pluta Meduzei cu poet”, simbolul trimite la tabloul lui Géricault, iconografie a supravieţuirii disperate şi a speranţei ultime. Poetul devine singurul care încă poate crede într-un liman, ultimul salvator al sensului.

În Vară suprarealistă, lumea devine o pânză în stil Dalí: timpul topit, heruvimi bronzaţi şi arhangheli negri, simboluri tensionate ale sacralului corupt. Dorinţa devine o forţă incandescentă care abia mai menţine viaţa. Poetul resimte agonia cuvântului: „orice silabă te chinuie, te doare”. Aceasta evocă criza limbajului – tema modernistă prelungită aici într-o experienţă aproape mistică, de sfârşit de lume.

Poetul scoate divinul din instituţie, în „Sunt o fărâmă de biserică”, şi îl mută în interiorul fragil al omului: „Biserica s-a prelungit în tine ca un ecou”. Sunt pagini de mistică lirică, în linia lui Ioan Alexandru sau Daniel Turcea, dar mai dezvrăjită, mai apropiată de angoasa omului contemporan care descoperă lumina ca presiune, nu doar ca binecuvântare. Lumina este „grea”, aproape sufocantă, contactul cu absolutul anulează identitatea eului.

Este o lirică existenţialist-mistică, unde simbolurile religioase se resemantizează în contextul fragilităţii umane moderne. Poemele păstrează un echilibru între imaginarul suprarealist şi confesiunea metafizică, propunând un discurs profund personal, autentic şi tensionat.

Poemele La braţul ei şi Oriîncotro continuă coerent explorările din secţiunile anterioare: căutarea identităţii, angoasa existenţială, relaţia problematică între eul conştient şi dublurile sale. Poemul personifică frica de sine într-o figură feminină misterioasă: „Ea – Teama de mine însumi”. Este o strategie tipică de autodialog liric: frica devine partener, prezenţă fizică, aproape erotică. Poetul recunoaşte frica drept cea mai veche apropiată a lui: „Te cunosc… dar niciodată nu mi-ai fost atât de aproape”. Aici se vede un discurs psihologic integrator. Sentimentul anxios nu mai este evitat, ci acceptat ca ghid: „acum ai putea să treci chiar şi noaptea printr-o pădure cu mine”.

Textul programatic Oriîncotro, care dă titlul volumului, justifică poziţia existenţială a eului: „Cred deopotrivă şi că exist şi că nu exist”. Această contradicţie nu e menită să fie rezolvată. Ea constituie identitatea însăşi. Eul este o entitate în derivă: „latentă aşteptare”, amânarea de sine, „erori pe care le mai am de făcut”, existenţa ca experiment eşuat, „dimineţi mate”, timp lipsit de sens.

În Oriîncotro destinul uman este văzut ca o aşteptare fără garanţii, ca o staţie în care tramvaiele vieţii se opresc, dar unde eul nu îşi găseşte niciodată umbra potrivită pentru a urca. Tocmai această suspendare conferă volumului forţă artistică: absorbţia neliniştii în limbaj, transformarea incertitudinii în poezie. Astfel, devine nu doar un titlu, ci o întrebare fundamentală, rostită cu luciditate, vulnerabilitate şi o remarcabilă densitate a expresiei, lăsată în seama cititorului ca invitaţie la propria rătăcire sau la propria regăsire.

Poetul Cristian-Liviu Burada nu caută afirmaţia de sine, ci clarificarea imposibilităţii de a fixa un răspuns unic la întrebarea fundamentală a fiinţei: unde? încotro?