ChaosGPT (I)

Văd foarte rar scris negru pe alb acest lucru: sistemul de notare din învăţământul românesc, bazat pe texte produse acasă de elevi şi studenţi, e aproape de a nu mai avea nicio noimă. Vorbesc aici despre predarea materiilor umaniste, acolo unde central este textul, nu calculul, şi impactul inteligenţei artificiale (AI) asupra ei. De aproape trei ani de zile, ChatGPT (prin extensie, orice model AI care generează discurs lingvistic de tip uman) a făcut miliarde de teme şcolare, prezentări, eseuri, şi, evident, pagini şi capitole întregi din lucrările de finalizare a studiilor. În următorii ani de generalizare incontrolabilă, acest adevărat martir al educaţiei, care se sacrifică generos întru damnarea unei întregi generaţii, va fi produs pentru elevi mai multe teme decât au scris ei în toată istoria lumii.

Toţi ne prefacem că nu e chiar aşa, mai ales că nu există şi nu vor exista metode practice şi sigure care să determine, judecătoreşte, că textul de pe foile aflate pe catedra profesorului a fost produs cu un model AI, iar nu de cel care l-a semnat. Sigur că unui profesor care îşi face bine cursurile îi este de obicei limpede dacă elevul se suprapune cu tema lui, numai că, fără dovezi obiective, penalizarea poate fi contestată. Or, aplicaţiile care identifică texte produse cu AI se află într-o cursă a înarmărilor care nu se va termina niciodată cu programele care piaptănă textul în aşa fel încât originea lui artificială să nu mai poată fi identificată. Este deci inevitabilă scena în care profesorul se uită pe foile acoperite cu paragrafe iscusite, apoi la elevul care rostogoleşte nişte ochi candizi, şi nu ştie dacă să-şi asculte intuiţia, care şopteşte: furăciune!, sau de prezumţia de nevinovăţie.

Se poate pune AI la dispoziţia profesorilor ca să creeze cursuri mai bune? Da. Se poate pune AI la dispoziţia elevilor şi studenţilor ca să-şi facă temele? Nu. Tot aşa cum nu stăm să facem sofisme căutând posibile avantaje ale accesului copiilor şi adolescenţilor la arme sau la anumite substanţe chimice, născocind ca motiv că asta e lumea în care trăim şi trebuie să fie pregătiţi. Pentru a te confrunta cu haosul nu te pregăteşti cultivând haos, ci cultivând ordine. Îmi dau bine seama că se va considera că mă opun progresului. Dar mie mi se pare că acest progres corespunde celui despre care Walter Benjamin zicea că e furtuna care aduce catastrofa.

Dintre şcolari, elitele au cel mai puţin de suferit din cauza ChatGPT. Copiii cei mai buni la şcoală – buni într-un sens tradiţional, pre-AI – au mândria de a-l folosi numai ca pe un accesoriu şi nu acceptă să fie ei un accesoriu al lui. Dacă ajung să îi ceară idei, discern între ideea cu potenţial şi ideea stupidă, dacă îi cer date, le verifică apoi personal pe cele care par relevante. Pe aceşti copii, stima de sine îi împiedică să lase AI să le scrie textele. Ei nici nu vor simţi ispita asta decât ocazional, la strâmtoare, o strâmtoare de care, ce-i drept, şcoala românească are atâta grijă să nu ducă nimeni lipsă. Nu mă tem pentru viitorul elevilor buni care chiulesc ocazional sau fac o temă pe semestru cu ChatGPT, înşelătoria asta este epidermică, nocivitatea ei nu se infiltrează. Dar o bună parte din restul elevilor şi studenţilor intră în două categorii care au mai mult de suferit. Şi ei sunt tocmai cei care oricum nu erau în top, deci care plecau în şcoală cu şansa a doua, şi pe care marea găselniţă AI îi defavorizează şi mai tare. Pentru că le oferă o scurtătură irezistibilă, dar pustie, în locul călătoriei printr-un peisaj.

Mai întâi, cei care produc eseuri, capitole de lucrări de licenţă pe care le predau profesorilor fără ca măcar să le recitească. E uimitor să te gândeşti că aceşti elevi nici măcar nu au mai fost nevoiţi să scrie textul respectiv cu pixul. Simplul act al scrisului de mână, chit că vorbele erau copiate de altundeva, tot ar fi fost benefic. La aceşti copii, pierderea nu se măsoară în vicii ale gândirii şi ale documentării, pentru că lor nu le pasă de ce face sau nu face ChatGPT, şi deci nu se contaminează cu maladiile lui, ci este pur şi simplu o formă de decroşaj şcolar. Mai exact cu o formă de abandon care permite culegerea unei diplome la sfârşit, lucru cu atât mai funest. Tot ce n-ai făcut cu propriul tău cap – pentru orele alea de română, de limbi străine, de istorie – se scade nu doar din substanţa pe care ar fi putut-o avea mintea ta, ci din însuşi bugetul tău existenţial. Adică din intensitatea cu care ai fi putut trăi mai târziu.

Apoi vin utilizatorii care îşi fac temele cu AI, cu o investiţie personală modestă sau minimală, care aşadar petrec un strop de timp rearanjând materialul furnizat de AI. Acest material are, cum ştim, diferite metehne logice şi factuale şi poate cuprinde, în proporţii variabile, citate repartizate democratic între autori care există şi autori care nu există, opinii despre cărţi care nu vor fi niciodată scrise, în fine, tot ceea ce creatorii acestor modele au numit „halucinaţii”. Conţinutul produs de AI, pe care îl dăm îndatoritori peste cap, amestecă, în acelaşi blender, nuci şi nisip, portocale şi piuliţe. Dar nu asemenea erori sunt marea problemă. La urma urmei, uneori vezi că ai pus în traistă o ciupercă otrăvitoare, uneori prietenul tău îţi dă un sfat tâmpit – dar tresari şi te prinzi. Problema este că ChatGPT livrează toate astea de la înălţimea prestigiului cu care aceşti tineri învestesc tot ce ţine de tehnologia de vârf, şi într-un discurs mai articulat decât – doare s-o recunoaştem – al majorităţii adulţilor din jurul lor. Cum să mai pui ceva la îndoială? A-ţi face temele cu ChatGPT nu generează gândire critică, ci moţăială şi vid. Voi explora toate acestea – nu cu plăcere – şi în numărul următor.