am plecat. corpul tău încă vorbea.

spunea: puterea era pe vremuri fragilitate, nu mai este.

se trăieşte mai greu fiind puternic.

un secret acum, lucrurile nu erau simple,

arondate totuşi foamei şi setei,

nu servituţilor secundare. ele ţineau de frumuseţe, de violenţă,

şi niciodată de rezultatul total.

la mega image la mine tocmai se închidea.

doar să iau şi eu două beri, am zis, dar fără nicio speranţă,

ne pare rău, închidem, mi-a zis tipul de la mega, tânăr şi elegant.

nicio problemă, pe curând, am zis.

morţii noştri erau acolo, după geam, nu mai ziceau nimic,

ştiind că nu se aude oricum nimic,

nu mai făceau nici semne doar se uitau după noi

ca după o bilă care se rostogoleşte.

tu continuă-ţi exerciţiul de simplitate

la care eu nu pot să particip,

simplitatea care e totuna cu zâmbetul.

tu umple-te de soare ca oasele păsărilor de aer

ca să poţi să zbori

în vreme ce eu o să iau masa cu morţii mei

pe care nu i-am înţeles niciodată,

doar foamea lor am înţeles-o

foamea lor care e totuna cu singurătatea.

a fost soare de atâtea ori, când ne-am ridicat sau

când ne-am aşezat.

am pierdut şi nu putem exprima această pierdere.

nu mai dăm niciun fel de drept celor a căror

muzică ne face să plângem,

nu ne mai putem pune speranţele în ei.

cine nu-şi doreşte să ajungă acasă şi acasă să fie rufele

întinse în balcon şi

mâncarea în cuptor, să te poţi uita pe fereastră,

să simţi că universul e mic,

îndiguit.

uneori cineva nu se mai dă dus de la fereastră,

stă nemişcat şi se uită, nu se ştie la ce,

se uită la morţi, aşa se spunea la mine în familie.

mă uitam şi eu la ei, îi urmăream

cum trec prin puhoiul serii.

ce se mai poate face acum?

da, rolul pe care îl are minereul.

rolul pe care îl are ganga.

felul în care se amestecă totul.

întotdeauna am fost de acord

ca fleacurile să aibă o putere disproporţionat

de mare asupra mea.

corpul tău încă vorbea, îl auzeam,

noaptea asta vorbea cu noaptea cealaltă

m-am aşezat la masă, făceam asta din obişnuinţă

şi ca să fac ceva util.

secretul meu era că aveam două suflete,

unul cu care mi-era foame şi altul cu care mi-era sete,

secretul meu era că

ceva îmi amintea brusc de tine, de exemplu, mirosul unei jucării.

nu mă mai dădeam dus de la masă, asta era

fereastra mea.

tu aşezai ceva pe farfurie

– nu mult, ştiai că nu-mi place mult

şi făceai acest sacrificiu pentru mine,

puneai mai degrabă puţin –

şi eu mă gândeam: nu am avut grijă de tine când erai copil.

mâncam, era extraordinar de bun şi eu mă gândeam da, nimic

nu va putea şterge că nu am avut grijă de tine atunci,

chiar dacă habar n-aveam cine eşti sau unde te afli.

(sau măcar să fi avut grijă, mai târziu, să nu mă întâlneşti.)

nici azi nu suntem altceva decât

copii bolnavi care cer ajutor altor copii bolnavi,

mă gândeam, şi tocmai mă pregăteam să alung aceste

gânduri care ştiam că pot fi considerate negre,

când deodată tu m-ai întrebat dacă ţin minte cum,

când aveam 8 ani

într-o zi un nor roşu ca stronţiul

s-a lăsat pe intersecţia minusculă dintre timonierului

şi aleea agigea,

acolo unde era mereu parcat pe colţ un renault

cu stema cu delfini şi

unde prin gard ieşeau frunze prăfuite dintr-un rug de mure

şi cum norul ăla m-a ridicat din faţa maşinii

care era să dea peste mine,

şi dacă ştiu că în acel nor erai tu, venită de peste

munţi.

n-am zis nimic, doar m-am prefăcut că mi se părea

caraghioasă povestea asta care îţi dăduse ţie prin cap,

şi am mai luat un pic de prăjitură, apoi încă un pic,

apoi am pus linguriţa pe marginea farfuriei

(încet, ca nu cumva să clinchetească),

apoi te-am luat în braţe şi te-am strâns

pentru toţi cei care au murit şi nu mai pot strânge

în braţe pe nimeni.

timpul trece, dar frumuseţea încă rupe din noi.

încă o recunoaştem cu tot corpul,

cu neplăcere,

ca pe cineva căruia îi suntem datori şi pe care l-am tot amânat.

mai întâi dispar oamenii.

dispariţia e ceea ce ştiu să facă cel mai bine,

e gestul lor cel mai convingător,

chiar dacă nu au făcut nicio repetiţie.

absenţa lor are mai multă adâncime decât toată

prezenţa de dinainte.

oamenii dispar cu o graţie pe care nici nu ştiai că o au,

pentru că ei o puneau mereu deoparte,

ca pe fiecare rest de săpun, în caz că vine războiul.

o păstraseră ca s-o folosească pe toată într-o clipă

când nu se uită nimeni.

mai târziu dispar şi lucrurile.

asta durează, pentru că în urma lor rămân mereu alte lucruri

care trebuie să dispară şi ele,

iar asta ia mult timp şi restul de spaţiu.

în urma oamenilor nu rămâne nimic,

măcar pe partea asta nu sunt probleme.

lumea e făcută din singurătate şi,

pe bună dreptate, singurătatea

devine mai puternică atunci când dispare.

şi moartea e o auroră

poate nu cea la care te aşteptai, nu cea pentru care

ai călătorit până aici.

mult timp ceea ce te-a vindecat după lovituri au fost alte lovituri

acum, când le aştepţi cu speranţă, nu găseşti

în jur decât politeţea cu care materialul cedează,

ca să poţi ajunge la capăt.

ea era atât de blindă încât şi durerea de a o

pierde e aproape blândă.

poate asta înseamnă să fii cu adevărat aproape de cineva,

să nu te poată durea că-l pierzi.

cântecul se îndepărtează,

firicelul de voce pe care vrei să-l îmbrăţişezi.

producem frecvenţe sonore pe această planetă,

asta folosim noi ca să ne apropiem unul de altul.

suntem ca roboţeii din jocurile ridicole ale anilor ’80,

cum ar fi quazatron, care se îmbrăţişau ca să se lupte.

dispar şi serile, au rămas foarte puţine.

majoritatea zilelor sunt lipsite de seri,

doar suprafeţe de piatră.

şi din când în când o seară ca o pictură rupestră

pe care îţi vine să o desprinzi încet de pe perete,

ca pe un abţibild,

şi să o bagi în gură şi să o mesteci cu cea mai mare grijă,

aproape zâmbind.