Evanghelia după Kafka

Repede despre câteva contexte istorice şi (vai!) câteva interpretări personale ale celui mai important şi mai comentat text al lui Kafka. E vorba de parabola din Procesul, din capitolul 9, căruia editorul Max Brod i-a dat titlul „În catedrală” (folosesc trad. rom. a lui Gellu Naum, 1965). Parabola aceasta nu are vreun nume în carte, dar e cunoscută drept „În faţa legii”, deoarece cu acest titlu a fost publicată separat într-un săptămânal din Praga, în septembrie 1915. (Numerele din acest săptămânal evreiesc de limbă germană, numit Selbstwehr, adică Autoapărare, produc o impresie stranie, dat fiind că titlul e scris în literele gotice, negre şi ameninţătoare, pe care între timp noi am ajuns să le asociem cu nazismul). Cum se ştie, e vorba acolo de un om de la ţară care aşteaptă toată viaţa în faţa unei porţi imense, încercând să-l convingă pe paznic să-i permită accesul la Lege. La sfârşit, omul care trage să moară întreabă de ce n-a mai văzut niciodată pe nimeni altcineva în faţa porţii. Iar paznicul răspunde: „nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, şi o încui”.

Cred că cel mai frecvent este invocat aici contextul talmudic şi cabalistic. „Omul de la ţară” al lui Kafka (Mann vom Lande) traduce noţiunea talmudică de am-ha’areţ, un fel de ignorant sau de barbar, care nu cunoaşte Tora, încalcă poruncile, nu ştie ce înseamnă nici păcat, nici pioşenie. Kafka foloseşte cuvântul în versiunea idiş, amhoretz, într-o însemnare din jurnal, din noiembrie 1911, perioadă în care citeşte intens folclor iudaic şi idiş. Probabil cunoştea şi texte cabaliste hasidice precum Începutul înţelepciunii, care glosează sumbru pe tema pedepsei şi execuţiei inevitabile la capătul oricărei vieţi, şi un comentariu rabinic care vorbeşte despre Moise care trebuie să treacă de patru îngeri-paznici, în drumul său spre Sinai. „În faţa legii” este viziunea unui talentat cabalist ratat, născut mai târziu decât trebuia şi fără prea multă educaţie în acest sens (deşi sunt câteva cărţi în biblioteca lui care atestă familiaritatea lui Kafka cu comentariile la Geneză şi speculaţiile talmudice). Influenţa talmudică se simte şi în proze ca Verdictul sau Colonia penitenciară; pentru Walter Benjamin, întregul univers al lui Kafka este o Sumpfwelt (o lume-mlaştină), în care toţi oamenii sînt vinovaţi, dar şi victime ale legii, în care binele şi răul se confundă. În jurnal (16 ianuarie 1922), Kafka notează că literatura lui era „un asalt împotriva limitei” care „ar fi putut să evolueze cu uşurinţă spre o nouă doctrină esoterică, spre o Cabală” (trad. R. G. Pârvu, 2002). Cât despre „licărirea unei lumini” (Glanz), văzute, în parabolă, de omul nostru venind, la finalul vieţii, de dincolo de poartă, ea traduce de fapt numele Zoharului, textul suprem al misticismului iudaic. Asta a observat deja Gershom Scholem, care zice că niciodată proza nu a ajuns aşa aproape de teologie ca în cazul parabolei lui Kafka, în care vede rezumatul absolut al misticismului iudaic.

Desigur, şi o lectură creştină a parabolei e legitimă, şi nu numai datorită influenţei scriitorilor creştini (din care cel mai important e Kierkegaard) asupra lui Kafka. Giorgio Agamben a citit repetat, în ultimii 20-30 de ani, „În faţa legii” în cheie paulină. Dacă îl înţeleg bine, pentru el omul nostru simplu, care aşteaptă falimentar în faţa porţii, nu-şi iroseşte deloc viaţa. Moartea lui, fără să fi putut intra vreodată pe poartă, este un sacrificiu cristic care anulează însăşi puterea vechii legi, astfel încât nimeni să nu mai trebuiască să aştepte vreodată. E un procedeu narativ pe care clasiciştii îl cunosc din Evanghelia după Marcu, unde, în patimile lui Hristos, se poate desluşi, în aluzii riguros organizate, exaltarea unui împărat în ceremonia romană a triumfului militar.

Grila teologică de interpretare e cea mai firească. Dar istoricii literari propun, ziceam, şi alte contexte. Sâmburele cărţii ar fi fost, de exemplu, scandalul din 1913 în care Karel Šviha, membru al Dietei locale, a fost acuzat pe nedrept de spionaj în favoarea austriecilor, un fel de afacere Dreyfus în Boemia. (Inspiraţia e plauzibilă – despre proces scria chiar una dintre cunoştinţele lui Kafka, Egon Erwin Kisch, în reviste în care publica însuşi autorul nostru.) Alţii zic că parabola noastră e legată de expunerea lui Kafka la teatrul idiş. În 1910-1912, el a mers la vreo 20 de reprezentaţii ale unei trupe ambulante la Café Savoy în Praga, la care se referă şi în jurnal. Pe scenă interveneau îngeri şi demoni. Iar începutul Procesului e clar influenţat de cutare piesă idiş despre Inchiziţie. În fine, mai merită menţionată o ipoteză – că „În faţa legii” ar avea şi o inspiraţie masonică. E adevărat că, în jurnal, Kafka menţionează „francmasonii pe Altstädter Ring” – posibilă consemnare a vizitei într-un templu masonic acolo, dar asta are loc abia pe 20 mai 1922, deci la vreo şapte ani după scrierea parabolei. Descrierea paznicului, într-adevăr surprinzător de detaliată (haină de blană, barbă de tătar, nas ascuţit), în condiţiile în care omul e complet anonim, ar putea sugera o coreografie a iniţierii, care înţeleg că e compatibilă cu ritualurile masonice ale vremii. Iar când Josef K. intră în catedrală, acolo unde i se va spune parabola, vede că „pe altarul principal strălucea un triunghi de lumânări aprinse”, din nou, o referinţă, eventual, la altarele masonice cu lumânări simbolizând triada sefirotică. Iată, deci, trei influenţe asupra celebrului episod „Vor dem Gesetz”. Ca oriunde în istoria literaturii, nu vrem să reducem nici un text la reacţii pavloviene la stimuli biografici. Dar trebuie să avem o idee despre ce aruncă autorul în creuzetul lui.

Am recitit Procesul de câteva ori, dar acum m-au frapat două lucruri. Mai întâi, extraordinarele şi numeroasele notaţii care dovedesc cât de bine înţelege Kafka oamenii. E ceva care nu ar avea de ce să ne mire la un scriitor în general. Dar când un scriitor ca el, prin definiţie concentrat asupra unui interior de singurătate şi angoasă, de o morbiditate narcisistă, prinde în două vorbe relaţiile între şef şi subaltern la birou, fricţiunile dintr-un cuplu sau psihologia copiilor – e ca o vrajă. Al doilea lucru, mai important pentru articolul de faţă, este că Procesul mi-a apărut în bună măsură drept un roman erotic nedeclarat. Arestarea lui Josef K. aduce instantaneu după sine – şi întregul roman apoi se ocupă să documenteze – intensificarea atât a apetitului său erotic, cât şi a puterii lui de seducţie. Toate femeile din Procesul sunt atrase de K., chiar dacă în mod implauzibil, şi chiar dacă această atracţie prilejuieşte, în carte, pasaje clinice, nicidecum lirice. Dintr-odată, vechea prietenă a lui K., Elsa (a cărei fotografie o avea, până atunci, în buzunar, dar la care recunoaşte că nu s-a uitat niciodată atent), devine incompatibilă cu noua lui paradigmă ontologică. K. intră într-o frenezie erotică, chiar dacă minimal teoretizată şi fără nici o acoperire narativă. Îşi seduce vecina, pe domnişoara Bürstner, apoi pe nevasta aprodului de la tribunal, apoi pe Leni, infirmiera şi menajera avocatului Huld. Până şi verişoara lui, Erna, e brusc mai prietenoasă cu el. Fetele din blocul în care locuieşte pictorul de portrete ale judecătorilor, modelate desigur după minorele depravate ale lui Svidrigailov din Dostoievski, flirtează cu el fără ruşine. O replică esenţială dă undeva Leni: „acuzaţii sunt cei mai frumoşi”. Ni se dă a înţelege că pe Josef K. condiţia de victimă l-a înnobilat brusc, făcându-l crepuscular şi irezistibil. Reluând Procesul din perspectiva asta, devine evident în ce măsură un erotism artificial, toxic, străbate paginile ei. Nu întâmplător, cărţile de la tribunal, după care lucrează judecătorul de instrucţie, au titluri frivole şi, drept ilustraţii, gravuri indecente. Nu întâmplător, despre bietele minore întâlnite la pictorul Titorelli ni se spune, ambiguu: „fetiţele aparţin şi ele justiţiei”. Căci mersul justiţiei corupte este solidar cu degringolada amoroasă. Date fiind toate astea, ar fi, cred, riscant să nu citim parabola În faţa legii şi din perspectivă erotică. O perspectivă care să combine, pe de-o parte, aşteptarea nesfârşită a unei iubiri mântuitoare, croite pe măsura destinului individual, ca o cheie care deschide doar o uşă, şi pe de alta, dureroasa stângăcie a vizitelor lui Kafka la bordel, şi stupoarea tragică de după ele, menţionate în scrisori şi în jurnal. „Scrisoarea către tata”, scrisă de Kafka la maturitate, dar care n-a ajuns la destinatar, lasă uşor să se întrevadă, în pragul conştiinţei lui, o figură paternă de tip „paznic” care sabotează sau anulează premisele oricărei încercări de împlinire erotică reală („căsătoria este pentru mine [Franz Kafka] exclusă, tocmai prin faptul că ea este de domeniul tău [al tatălui] exclusiv”, tr. M. Ivănescu). Să mai spun că în anii în care Kafka concepe şi scrie Procesul, în cercul lui şi mai ales al prietenului său Max Brod se învîrt oameni ca Jirí (Georg) Langer, care ceva mai târziu publică Die Erotik der Kabbala...

Măsurăm reflex măreţia unui text şi prin fertilitatea lui interpretativă. Procesul, ca şi Kafka însuşi, ţi se înfăţişează iniţial drept cenuşiu, limitat, obsesiv. Şi e deja mare în calitatea lui de capodoperă a monomaniei. Surprinzător, e fertil în fel şi chip.