Un vers din Dimov, sau din Brumaru

Mai făcuse asta o singură dată, în anul doi de facultate. Când ieşise de la doctor, în loc să plece, se aşezase pe scaunul pe care aşteptase înainte să intre. După câteva clipe de tăcere, un tip în vârstă îl întrebase, fără fasoane, „ce ţi-a zis?”. Şi, ca şi cum era firesc să îi dai acestui străin, înaintea oricui altcuiva din viaţa ta, informaţiile cele mai intime despre tine, îi răspunsese „trebuie transplant, altfel –”. Tipul nu se arătase deloc impresionat, dar vorbele lui nu erau nici lipsite de prietenie, „poate ai noroc”, ăsta fusese comentariul lui. Apoi, când, după trei minute, pe el îl cuprinsese brusc groaza şi mâinile începuseră să-i tremure, celălalt adăugase chestia asta ciudată, îi zisese, „fii atent, azi e cel mai greu. Vorbeşte cu zece oameni necunoscuţi…”. Era încă dimineaţa când ieşise în stradă, spitalul era în Cotroceni şi începuse să se plimbe la întâmplare. Vomitase brusc, se uitase reflex după un coş de gunoi, care nu ar fi fost potrivit pentru asta, dar nu mai apucase oricum să ajungă până la el. Plecase gândindu-se că nu-i plăcea deloc, deloc, să vomite, de parcă ar fi existat cineva care să se ataşeze de această activitate. „Vorbeşte cu zece oameni necunoscuţi”. Din faţă venea cineva prea grăbit, apoi o tânără foarte cochetă, era imposibil să deschizi gura. Îi ieşise însă în drum o patiserie. Însemna oare să trişezi dacă vorbeai cu oamenii care vindeau ceva, şi care, cel puţin la început, erau obligaţi să îţi răspundă? Acolo, la patiseria aia, fusese primul necunoscut cu care vorbise atunci. Se învârtise puţin aşteptând să fie singur, apoi ceruse ceva şi tot ce putuse să adauge fusese, „nu le iau pentru mine, le iau pentru altcineva…”. Tipul care vindea se uitase la el fără să simtă nevoia să zică absolut nimic, întinzându-i restul. „Pentru câinele meu”, adăugase el la întâmplare. Chiar se gândise o clipă că vânzătorul ar putea fi jignit, adică ceea ce produceau ei acolo, el dădea la câine, dar nu, din contră, omul chiar se activase niţel şi întrebase „ce câine aveţi?”. Oare cu cine mai vorbise atunci? Asta se întâmpla cu vreo cincisprezece ani în urmă. La metrou mai trecuse pe cineva pe listă. Mai întâi fusese paralizat de ideea că trebuia să aleagă un om dintr-o mulţime, asta părea imposibil, de parcă trebuia mai întâi ca cineva să se răzleţească şi abia apoi putea fi atacat. Dar îl speria ideea că ajunge acasă şi nu va mai putea ieşi şi deci nici nu va reuşi să împlinească numărul de zece străini. Văzuse deci nişte fete cu căşti mari la urechi, care aşteptau pe peron lângă un mare pilastru îmbrăcat în travertin, se dusese la ele şi întrebase, stupid, dar nu asta era ideea?!, ce muzică ascultau. Ieşiseră de la liceu. Două dintre ele se uitaseră la el cu un fel de dispreţ mimat, şi doar una răspunsese, zicând „nimic”. El se agăţase cu disperare de acest cuvânt unic şi întrebase dacă „Nimic” era noul single de la Everything but the girl. Asta era o trupă la modă atunci. Îşi amintea şi acum cântecul: Step off the train… şi apoi and I miss you…. Fata răspunsese „Ploaia e pudică, umbrela e muzică”. După care toate trei se suiseră în metrou. Un vers din Dimov, sau din Brumaru, poate, îl căutase o vreme, dar nu-l găsise nicăieri. Uite-aşa, adunase deja doi oameni. Mai târziu, la supermarket, în timp ce punea produsele în faţa casierei, scăpase pe jos un sul de hârtie igienică, din cea mai ieftină, care se rostogolise până la coada alăturată, la picioarele unei doamne. „V-am lovit? Mă scuzaţi.”, zisese el. „Nu e nicio problemă”, răspunsese ea, mecanic, „dar vă rog să fiţi mai atent”. În fine. Făcuse asta de zece ori şi trăsese de conversaţiile astea cât putuse de mult. Trecuse ziua cea mai grea. Şi apoi, cu cuvintele străinului din cabinet, avusese noroc.

Trecuse ziua cea mai grea şi apoi cincisprezece ani. Iar acum trebuia să facă asta din nou, pentru că îl cuprinseseră groaza, panica. Nici măcar ieri, la înmormântare, nu le simţise. Azi însă venise şi pentru el sfârşitul lumii. Şi nu voia deloc să depăşească ceea ce se întâmplase, nu voia deloc ca durerea să înceteze, dar, pe de altă parte, cine mă cred, cine sunt eu să nu încerc să mă feresc de insuportabil. „Vorbeşte cu zece oameni necunoscuţi”. Chiar dacă de data asta nu mai putea avea noroc. Atunci, în studenţie, avusese, găsiseră un ficat pentru el şi ficatul chiar funcţionase. Acum norocul lui era sub pământ. Năvălise în stradă şi întrebase primul om care îi ieşise în cale dacă era vreun meci azi. Tipul se uitase la el de parcă era nebun, o reacţie complet exagerată, dar nu e nimeni obligat să ştie dacă tocmai a venit şi rândul tău la sfârşitul lumii, şi nici dacă e meci azi. Aşa că se apropiase de cineva care tocmai se pregătea să intre într-o maşină, încă aranja ceva înăuntru, şi aproape îl speriase când îl întrebase dacă are nişte cabluri pentru încărcat bateria. Omul zisese că nu, dar era mai bine aşa, pentru că, dacă ar fi zis da, s-ar fi dovedit imediat că maşina lui n-avea, de fapt, nicio problemă, alesese total aiurea pretextul. Bătea vântul şi soarele ba apărea, ba dispărea printre frunze. Luă un taxi cu convingerea că şoferul va fi practic prizonierul lui, aşadar al doilea om de pe listă. Omul însă vorbi încontinuu la telefon fără să-i adreseze lui niciun cuvânt până la sfârşitul cursei. Abia când el se dădu jos în capătul Aleei Suter, zicând că îi place să coboare în parc pe strada Xenofon, şoferul închise telefonul şi spuse, ca un fel de justificare a acelei lungi convorbiri, „am încredere în ea, dar sunt gelos”. O vreme, umblă fără să vadă pe unde călca, dar apoi îşi amintiiar. „Vorbeşte cu zece oameni necunoscuţi”. Se opri în faţa unei bătrâne care stătea pe o bancă şi zise „V-a mai sunat nepotul?”. „Nu m-a mai sunat, răspunse ea, zice că oricum nu mai aud, dar eu aud, vorbeşte el încet”. „Nu vreţi o vată de zahăr?” mai zise el. Bătrâna ridică din umeri cu o expresie resemnată: adică ce sens mai putea să aibă, nu mai avea niciun sens. Încurajat de acest succes parţial, se oprise şi pe la vânzătorul de vată de zahăr, dar de data asta avu un moment de iluminare: cine zicea că trebuie să intre în vorbă cu el în mod stupid, zicând „a venit toamna”?! Aşa că îi zise cu totul altceva: „Ştiţi ce aş vrea să vă spun, mie vata de zahăr nu-mi aminteşte deloc de bumbac sau de nori, mie îmi aminteşte de cu totul altceva, şi anume de nuferii lui Manet…”. Tânărul avu o tresărire de surpriză şi zise „chiar aveţi dreptate, nu m-am gândit, da, vă referiţi la Monet, poate nuferii de la Orangerie…”. Parcul Carol era aproape gol. Nu aici trebuia să se afle el. Se opri într-un supermarket să ia o sticlă de vin. Când îi veni rândul să plătească, băgă cardul în aparat şi îi zise unui puşti care venea după el: „Mi-am uitat ochelarii, introduceţi dumneavoastră pinul vă rog… opt… cinci… trei… şase… Mulţumesc!”. „Cu plăcere”, răspunse celălalt, aiurit. Oare conta această conversaţie? Conta, de ce să nu conteze?! Ştia sigur că vinul avea să rămână nedesfăcut. Când ieşi, îşi zise şi lui însuşi, cu voce tare: „Să nu uit să printez asigurarea maşinii”. Era frig de tot deodată, avu impresia că o să moară de frig pe stradă. Din faţă venea o femeie cu o fetiţă care ducea un ghiozdan în spate, ieşise de la şcoală, se gândi el, ca prin ceaţă. Ei nu apucaseră să aibă copii, dar nu aveai nevoie de o lungă experienţă de părinte ca să vezi că ghiozdanul era prea mare. Ca să-şi facă în continuare datoria, deschise gura şi zise, cât se poate de enervant, „ce îi mai puneţi în ghiozdan pe lângă toate manualele alea, patinele şi umbrela?”. Femeia îl privi fără să se supere, avea de fapt doar trei-patru ani mai puţin ca el, lui i se păruse foarte tânără. „Ploaia e pudică, umbrela e muzică”, răspunse ea. Mai merse pe jos o vreme tot uitându-se după un taxi, dar până la urmă luă metroul de la Unirii. Avu şi acolo o conversaţie, a noua sau a zecea. Găsi pe cineva care citea o carte şi se apropie. „Ce citiţi, dacă nu vă supăraţi?”, zise, cu ultimele puteri. Tipul păru că ar vrea să-i dea o replică usturătoare, dar apoi se abţinu, ridică puţin cartea, cât să poată el vedea coperta, deşi el nu o putu vedea, şi îi zise „Asta citesc”. Dar explicaţia aproape nu mai ajunse la el. Pe stradă îl cuprinsese din nou întunericul ăla. Sticla o aşeză cu grijă în coşul de gunoi.