| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Memoria este vie, dar şi uitarea este viede Cătălin PavelI voi veni. accidentele nu mă vor împiedica, ci mă vor ajuta. o să ajung atât de aproape de tine atât de repede încât ciocnirea cu părul tău altminteri moale va fi o ciocnire cu un perete. da, frumuseţea e un perete de care ţi se zdrobeşte maşina de şantier, acoperită cu găinaţ de păsări hrănite cu pietre nestemate din pom. asta e tot ce vrem. acel păr, acele gene, unghiile. pe planeta noastră avem o porţie de atomi nespus de mică dar ne este îndeajuns pentru o viaţă întreagă de strigăte de bucurie-durere, după caz şi după puteri. tu ai vorbit cu mine când eram surd, convinsă că trebuie să-mi facă bine la ceva fără o legătură strânsă cu auzul, la foame, la singurătate, tu ai crezut că viaţa mea nu era spartă în prea multe bucăţi, doar într-una. II. te uit pentru că rădăcinile mele au ieşit din pământul tău, când s-au putut vreodată rădăcinile pune înapoi? te uit pentru că vreau sa fiu ferit de frumuseţea care cere să fii vrednic şi curat, care e adăpost dar şi furtuna de care te adăposteşti. te uit pentru că sunt obosit şi neuronii mei au explodat ca petromidia, pentru că mintea mea arată ca nişte plastic de-ăla cu buline, toate sparte după ce au adus cuiva o minimă plăcere te uit aşa cum uit, fără să fie nici o supărare, de ce m-am născut şi de ce am murit. te uit pentru că nu mai vreau să mă gândesc că tu mă uiţi. pe vremuri, când nu ştiam ce înseamnă împuţinare, mi se părea că renunţând nu pierzi nimic. şi uite că reflexul de a renunţa de fiecare dată n-a dispărut. te uit nu pentru că memoria mea a obosit, ci pentru că uitarea mea s-a înteţit. memoria şi uitarea nu sunt pur şi simplu o prezenţă şi o absenţă, sunt două gheonoi la fel de prezente, memoria este vie, dar şi uitarea este vie. te uit pentru că te vreau şi asta îmi atârnă de gât o ghiulea şi atunci încerc să scap, cum face un câine când începe să simtă, surprins, efectele anesteziei. încerc să mă întorc la situaţia fără ghiulea şi fără orice altceva. te uit pentru că uneori mă gândesc că şi moartea e un omagiu pe care îl aducem aşa cum putem felului lucrurilor de a merge. te uit pentru că ştiu bine ce am de uitat. pentru că am o bună înţelegere a diferenţelor între tu care trăieşti în braţele mele şi tu care nu mai eşti aici, tu care trăieşti în cealaltă lume, lumea ta de om, de tren cu propriile lui şine. viaţa mea e făcută în principal din oameni care nu sunt aici. te uit pentru că merg cu plăcile fotografice cu tine, grele şi albastre, prin clădirea dispensarului comunist, căutând un loc unde să le las jos. III. noaptea, ca să adorm, ca să nu mă mai simt aruncat în suliţe îmi închipui că tu te apleci asupra mea şi mă mângâi. asta mă face să pot respira o vreme. până mă sufocă şi asta. nu mi-e dor de tine, doar mă gândesc mereu, acum! acum! şi când zic acum cer minţii mele să aducă deodată aici, nu mă interesează în ce fel, faţa ta chiar mai reală, nici nu discut altfel, decât atunci când sunt lângă tine. dar nu-mi pot aminti decât lucruri care te precedă, uneori doar cu câteva secunde, sau câte ceva din ceea ce abia a rămas în urma noastră locuri de sub locurile noastre nu pot să explic, sunt ecouri de dinainte de sunet. dacă mi-ar fi dor de tine m-aş gândi la tine ca la un om nu mi-ar veni în minte părţi, provincii ale tale, tangente, trepte. dorul nu ar trebui să dezmembreze. noaptea nu simt bucurie gândindu-mă la tine, simt groază că totul e pierdut, ceea ce ştiam dinainte să te cunosc, numai că atunci nu-mi provoca groază acum da. trebuie să fiu foarte obosit ca să reuşesc să simt bucuria. cât timp am încă putere, o folosesc ca să mă zbat ca să pot obosi, şi atunci mintea mea începe să se învârtă cu viteză din ce în ce mai mare până când tu începi să pâlpâi deasupra ei, din ce în ce mai repede, şi deodată imaginea ta pare aproape continuă, aproape întreagă un corp al tău făcut din fante, din filamente, din întreruperi, din întuneric un corp descheiat de realitatea lui, fluturând pe lângă propria lui prezenţă ca un cearşaf pe sârmă. ceea ce se numea dor era poate această viteză, o viteză atât de mare încât cred că devenea o lentoare, poate mă înşel, viteza nu poate fi o lentoare iar eu nu pot să explic mai bine. nu mi-era dor de tine, doar mergeam aşa şi am observat că din mine săreau nişte scântei. când mă uitam în urmă vedeam acest drum de scântei care nu se stingeau şi încercau să se adune în forma corpului meu ca să poată produce mai departe alte scântei, luptându-se mereu cu bezna care se întindea de ambele părţi ale acestui prezent. până când iată că toate scânteile astea încetează să se mai zbată şi vântul le adună de-o parte şi de alta a drumului, de unde însă se vor agăţa de hainele tale şi de părul tău ca nişte ciulini, şi tu vei merge ca o constelaţie mică pe un drum de ţară. noaptea, ca să adorm, îmi închipui că tu te apleci asupra mea şi mă mângâi, nu pot să explic. mă întreb dacă totul trebuie să treacă prin cuvinte, dacă n-aş putea înlocui cuvintele cu o schijă rămasă în mine, cu ceva care e mereu în corp, aşa încât nimic să nu mai poată fi vreodată sporit sau micşorat de cuvinte, cele care iau totul şi fug în toate direcţiile. nu voiam decât să pot să explic ce se întâmplă nu cu cuvinte, dar nici fără ele, ci în alt fel. iar acel singur alt fel posibil era tocmai să mă las aruncat în suliţe. |