Mircea Olarian

Discursul plastic al artistului se configurează încă de la debut pe o percepţie de factură documentarist romantică a motivului atent ales în raport cu structura sa interioară. Mizând pe acest tip de memorie sentimentală, Olarian îşi construieşte întreaga operă pe o dimensiune monocordă. Acum, la 137 de ani de la naşterea sa, putem să-i reconsiderăm opera din această perspectivă, chiar dacă nu este o creaţie novatoare în peisajul artelor plastice din România. Lucrările sale rezistă la implacabila probă a timpului, tocmai datorită vibraţiei sentimentale care i se reproşa în epocă. Istoria artei conţine şi această calitate de a reţine nu doar spiritul înnoitor, dar şi dimensiunea afectivă pe care reuşeşte să o inducă publicului. Şi în acest sens, consider că trebuie să menţionăm crezul său artistic, exprimat sincer, cu o evidentă nuanţă patetică, asemenea creaţiei sale: „Vocaţia mea pe parcursul carierei m-a îndrumat spre un realism care să nu anuleze echilibrul dintre conţinut şi formă, spre o concepţie de artă profund umană cu legile ei de temelie – simţirea, gândirea şi responsabilitatea totală, valabile în orice timp şi în orice loc – de care omenirea cred că nu se poate lipsi, fără a se expune unui nihilism spiritual. Oamenii întotdeauna au fost însetaţi după Adevăr şi Frumos – pentru că nu trăiesc numai cu pâine. Şi aceasta este menirea artistului: să fie tălmăcitor al Adevărului şi Frumosului”. Tot în acelaşi caiet de însemnări răzleţe, probabil din anii ‘20, am găsit o menţiune şi mai patetică: „Când te-ai hotărât să faci artă atunci să te pregăteşti pentru mucenicie. Arta cere renunţare; este de o gelozie feroce!... Vrea să-i aparţii numai ei”. Sunt gândurile tânărului care probabil abia renunţase la slujba sa sigură de la Banca Comerţului din Craiova, pentru a-şi urma pasiunea, aşa cum îl îndemnase să facă un alt mare pictor originar din Craiova, Eustaţiu Stoenescu.

În acest context găsesc oportună publicarea unui mic fragment din corespondenţa inedită a lui Alexandru Olăreanu către fiul său Mircea, cu atât mai mult cu cât acesta din urmă a contribuit, prin grafica sa, la prestigiul revistei Ramuri. Am selectat cele trei cărţi poştale pentru că acestea depăşesc orizontul unei simple corespondenţe domestice, fiind edificatoare pentru încrederea şi admiraţia de care se bucura din partea tatălui. Două dintre ele au fost scrise în momentele premergătoare expoziţiilor personale pe care Mircea Olarian le-a avut la Bucureşti, şi care au reprezentat confirmarea sa ca artist. Cea de-a treia epistolă ne oferă date inedite despre preocupările lui Alexandru Olăreanu în calitate de istoriograf al teatrului românesc. Din câte am reuşit să aflu, toate aceste manuscrise, probabil pierdute azi, nu au fost publicate.

„8 martie 1933

Dragă fiule1,

Singura oră plină de bucurie şi fericire în viaţa mea a fost aceea care mi-a provocat-o cartea ta poştală. Nu ţi-a fost munca în zadar, deci vei fi răsplătit. Nimic nu rămâne nerecompensat, atât fapta bună, cât şi cea rea. Tu eşti un copil răsfăţat al picturii, iar noi, ceilalţi, suntem nişte pigmei ce nu cunoaştem frumosul. De acum încolo îţi va zâmbi norocul şi toţi bârfitorii vor fi muţi în faţa realităţii.

Să trăieşti, dragul meu copil,

Al. Olăreanu

Ps. Am primit mandatul şi am dat restul la chirie, mâine consult doctorul. Eleonora azi nu a venit după obicei.

Te sărut, Olăreanu

8. VII. 1933, Piteşti

Dragă Mircea,

Drept să-ţi spun, mă cam îngrijora tăcerea ta! Îmi scrii că eşti stabilit la cămin şi îmi dai adresa: str. Pia Brătianu 19 – cum se face? tu ştii că mie nu-mi plac lucrurile nedesluşite. […] Molea ce-a făcut cu acele cărţi pe care le-a luat, dar clişeele? Vreau să mă interesez, eu personal, pe la Adevărul literar, Universul sau alte ziare să dau pentru un foileton, atât Antologia artiştilor cu clişee cât şi Istoricul teatrului la noi, care începe de la 1798 şi termin cu formarea societăţii la 1877-78. Pentru acest lucru, când voi lua pensia am să vin pentru o zi sau două la Bucureşti. Nu te voi incomoda cu nimic. Eu sunt mai binişor: fac masaje şi pun ventuze. Primeşte de la Alexandru şi Lizi sărutări. Micul Sandu întreabă când vine unchiul Mircea. [ Pe] Bobeasca ai văzut-o la Bucureşti sau a rămas la Craiova?

Te sărut, Olăreanu

26. XII. 1935

Dragă Mircea2,

Mi-a făcut mare bucurie scrisoarea ta. În sfârşit ai reuşit cu sala. Cred că vei reuşi şi cu restul. Eu nu pot veni decât după ce-mi voi lua pensia, la 20 ianuarie. Până atunci nu mă pot mişca. Nihil sine pecunia. Sărbătorile le fac cu Crăiniceanu. N-a mai plecat la copii cum era vorba. Sunt sănătos adică, cum mă ştii, cu osebire oboseala care s-a mai agravat. Stau mai mult în casă să nu mă obosesc. Cum dl. Făgeţel3 mă tot amână mereu, mi se pare că e cam indolent cu toate promisiunile lui. Nu pun nici o speranţă. Mai aştept până în ziua venirii mele la tine şi cu manuscrisele acasă. Spune-i lui Molea urări de bine şi sănătate. De la Alex n-am primit nici o scrisoare. Te sărut şi te îmbrăţişez,

Al. Olăreanu,

Jules Michlet 10.“

1 Alexandru Olăreanu se referă la prima expoziţie personală pe care Mircea Olarian o va deschide în Bucureşti, la Ateneul Român, unde va expune 162 lucrări de pictură şi grafică. Este, de altfel, şi anul când artistul decide să se mute definitiv în Capitală.

2 În ianuarie 1936, artistul deschide o nouă expoziţie personală la Sala Dalles din Bucureşti.

3 Constantin Şaban Făgeţel (1884-1947) scriitor, publicist. Împreună cu D. Tomescu, în 1905 înfiinţează revista Ramuri. În anul 1929 iniţiază tipărirea Almanahului Ramuri, în concepţia grafică a lui Mircea Olarian şi care a reprezentat o apariţie editorială de excepţie cu valoare bibliofilă.