Un Petre Ţuţea al artei româneşti. Paul Gherasim: „Umbrită era la început vederea”

În iunie s-au împlinit o sută de ani de la naşterea lui Paul Gherasim (1925-2016), unul dintre cei mai profunzi, discreţi şi, totodată, novatori creatori vizuali români din secolul trecut. Amprenta lăsată de acţiunile iniţiate de acesta continuă să fie una pregnantă, mai ales în rândul celor care l-au cunoscut şi care îi perpetuează memoria cu fidelitate, iubire şi (re)cunoaştere. Mă gândesc la comunitatea spirituală de pictori cunoscută ca grupul „Prolog”, pe care artistul l-a iniţiat în 1985, dar şi la tinerii din grupul „Noima”, care nu doar că îi împărtăşesc crezul, dar, prin pictorul Andrei Rosetti, îi studiază şi opera, la nivel doctoral.

Simt, la rândul meu, dorinţa de a aşterne câteva gânduri răzleţe de evocare, aşa cum l-am cunoscut eu pe Paul Gherasim. L-am întâlnit târziu, în luna mai a anului 2010, cu prilejul aniversării centenarului Ion Ţuculescu, când, un alt om drag, trecut în lumea celor drepţi, Ruxandra Garofeanu (1944-2021) a iniţiat o expoziţie şi un colocviu dedicat artistului, la ArtSociety, în Bucureşti. Ţin minte emoţiile pe care le-am avut atunci când i-am văzut în sală pe Paul Gherasim şi Ion Grigorescu. Eram foarte stresat de notorietatea pe care o aveau cei doi în ierarhia mea valorică şi, cu toate că aveam o comunicare inedită despre artist, publicată ulterior în catalog, am vorbit foarte puţin, inhibat de prezenţa lor, mai ales pentru faptul că ştiam că Paul Gherasim împreună cu Radu Bogdan erau cei cărora li se datora realizarea primei Expoziţii retrospective Ion Ţuculescu, la Sala Dalles, din 1965. Manifestarea din 1965, despre care am scris acum câţiva ani un întreg volum, a rămas un reper care a schimbat canonul şi chiar destinul artei româneşti din perioada postbelică, fiind semnalul unei deschideri culturale care, deşi a fost temeinic controlată pe un interval limitat de timp, a însemnat o bună „gură de oxigen”. La finalul evenimentului, Paul Gherasim a venit la mine să facem cunoştinţă, blând, natural şi, simţind probabil cât sunt de emoţionat, m-a invitat să îl vizitez pentru a discuta despre Ţuculescu, lăsându-mi numărul de telefon. Nu am făcut-o imediat, probabil şi din cauza faptului că ajungeam mai rar la Bucureşti. Apropierea mea de el a început însă câteva luni mai târziu, tot la iniţiativa lui, când m-a invitat să particip în tabăra de vară pe care o făcea împreună cu gruparea Prolog la Muzeul Satului de la Curtişoara, lângă Târgu Jiu. Astfel am avut privilegiul să petrec câteva zile împreună cu ei, iar faptul că pe Mihai Sârbulescu şi Horea Paştina îi cunoşteam încă din anii ’80 a contribuit la integrarea mea în acest grup, care, deşi a fost şi este încă foarte deschis, impune prin însăşi personalităţile care îl compun o anumită barieră, în sensul unui elitism spiritual în ritmul căruia poţi sau nu poţi să respiri.

Atunci, Paul Gherasim m-a invitat să colaborez la un proiect de artă comparată cu totul special, intitulat „Locul tăcerii”. Evenimentul era gândit în trei etape, prima dintre ele fiind o expoziţie a celor mai cunoscuţi artişti născuţi în Oltenia (Aman, Stoenescu, Şirato, Ţuculescu, Ghiaţă, Baba ş.a. până la contemporani), care s-a deschis la Secţia de artă a Muzeului Judeţean „Alexandru Ştefulescu” din Târgu Jiu, fosta casă de protocol construită pentru soţii Ceauşescu. Acesta a fost segmentul din proiect de care m-am ocupat personal, urmând bineînţeles sugestiile lui Paul, care erau mai mult de ordin tehnic şi, ulterior, de panotare. Cea de-a doua etapă, care a dat şi denumirea proiectului, a fost organizată la sediul central al muzeului, având ca temă semnificaţia tăcerii, a liniştii în creaţia brâncuşiană şi în cultura japoneză. Un concept cu totul special şi inedit, care mi-a oferit imaginea reală a creativităţii lui Paul Gherasim. A fost, cred, ultimul său mare proiect, despre care ar merita să se scrie măcar un studiu şi pentru faptul că a impus la nivel internaţional o dimensiune neexploatată, aceea a relaţiei operei sale cu „tăcerea”, dimensiune contextualizată şi în arta japoneză. Etapa finală era un pelerinaj pe axa Masa tăcerii - Coloana fără sfârşit.

Trebuie menţionat că arta românească era în 2010 în faza tatonării conceptului de curator/ autor, concept care, doar în rare situaţii, a ajuns, chiar şi acum, la o corectă înţelegere. Iar dacă mă gândesc la faptul că, încă din 1968, de la „Luchian înnoitorul”, Paul Gherasim a gândit şi realizat multe proiecte memorabile, mai că înclin să devin protocronist.

Cunoscându-l mai bine ulterior, şi mai ales analizând modul în care mi-a evocat adesea momentul „Ţuculescu – 1965”, dar şi pregătirea expoziţiei pentru „Bienala de la Veneţia” din 1966, sunt convins că o amprentă decisivă asupra destinului său de curator a fost Expoziţia retrospectivă Ion Ţuculescu de la sala Dalles, din 1965, la a cărui compunere vizuală a avut cuvântul decisiv. Datorită lui am început să înţeleg rolul acestui tip de demers artistic, care a impus în peisajul vizual internaţional o nouă formă de creaţie, aceea de tip curatorial. Niciun curs teoretic şi nicio expoziţie asumată integral nu au reuşit să îmi clarifice conceptul aşa de limpede cum l-am înţeles din discuţiile cu Paul Gherasim. Tot ceea ce am învăţat de la el, în timp ce lucram sau în momentele de răgaz, când mi-a povestit despre proiectele sale anterioare, mai ales despre „Secole de continuitate în arta românească” realizat la Muzeul Judeţean Râmnicu Vâlcea, în 1981, sau prima expoziţie a grupării „Prolog” din 1985, intitulată simbolic „Floare de măr”, mi-a cristalizat înţelegerea asupra felului în care se construieşte această formă de manifestare artistică. Ar fi important ca în studierea operei sale să fie evidenţiată şi această dimensiune, a proiectelor sale curatoriale. Abil regizor al unor scenografii căutat poveriste, Paul Gherasim rămâne, şi la ora actuală, purtătorul de cuvânt autorizat al unei ideologii elitiste, paseist-evazionistă, combinată mirabil cu cele mai recente evoluţii din această epocă a post adevărului.

Au urmat vizite la Bucureşti, în Titan, pe Aleea Fuiorului, bloc Y3 B, etajul 7, cred. Un loc absolut imposibil de reţinut, deşi pentru alţii era simplu. Pentru provincialul din mine însă a fost complicată până şi intrarea în acel bloc uriaş, anonim şi atât de străin de spiritul lui Paul. Tot ce puteam reţine era asocierea simplă, dar simbolică, a faptului că acesta se afla undeva la intersecţia a două bulevarde cu nume de pictori: Nicolae Grigorescu şi Camil Ressu. Exista totuşi o urmă a destinului. Odată ajuns însă în acel mic apartament, simţeai că intri într-o altă dimensiune, într-un loc care purta inconfundabila sa amprentă. Era ca o chilie de monah rafinat, un amestec fascinant, de tradiţie şi contemporaneitate care mie, cel puţin, mi-a oferit un sentiment reconfortant de linişte. Atunci am înţeles apropierea subtilă pe care Sorin Dumitrescu a făcut-o între Petre Ţuţea şi Paul Gherasim, aceste două repere spirituale ale sufletului românesc.

Dar despre acele întâlniri cu el sau, mai curând, despre întâlnirea mea cu mine însumi, datorită lui Paul Gherasim, cu o altă ocazie.