Remember Eustaţiu Gregorian

Am revăzut recent, într-o conjunctură nu prea fericită, multe schiţe scenografice şi chiar lucrări în ulei ale unuia dintre cei mai cunoscuţi artişti craioveni, Eustaţiu Gregorian (1930-2019). Nu am intenţia să perorez desuet despre fragilitatea memoriei contemporanilor, nici să filozofez romantic memento mori. Recunosc însă că, dacă nu m-aş fi întâlnit întâmplător cu lucrările sale, nu aş fi fost tentat să-mi exprim aceste gânduri.

Nu cred că a fost „om fără noroc”, aşa cum adesea se caracteriza Gregorian. Revăzându-i doar acest lot de lucrări, să-i spunem uitat, făcut acum mai bine de o jumătate de secol – este vorba de pictură, foarte multe schiţe scenografice şi mai multe autoportrete din tinereţe, toate inedite, mi-am reconfirmat părerea că opera sa a rezistat foarte bine la proba timpului. În artă, în general, dar mai ales în cea a spectacolului, timpul este un factor pervers, erodând cel mai adesea creativitatea până la stadiul de document, mărturie a epocii în care a fost concepută. Şi, în acest sens, teatrul, filmul, deşi au cea mai puternică vizibilitate în momentul creaţiei, ele sunt, cu fireşti excepţii, sortite unei memorii de nişă greu de revitalizat. În această conjunctură nefastă, am încercat să privesc fără implicare afectivă aceste creaţii, să le numesc, „regăsite”, recuperate, şi constat cu satisfacţie că cele mai multe dintre ele rezistă, putând să facă obiectul unei expuneri de calitate, dar mai ales de actualitate, dacă ar fi prezentate într-un context curatorial adecvat acestui timp.

Frecventând, ca pictor, în mod aproape exclusiv motive precum peisajul sau natura statică şi destul de rar compoziţia, Eustaţiu Gregorian practică o artă ale cărei repere ar putea fi plasate grăbit în cadrul picturii de atmosferă. Respectă datele realităţii, a cărei observare directă o transpune într-un registru afectiv, acestea căpătând astfel o nouă dimensiune, cea meditativă. Este o amprentă a întregii sale creaţii, indiferent de genul abordat, pentru că, chiar şi în spaţiul scenografiei pentru copii, cu totul neintenţionat, el imprimă melancolia ca formă de existenţă, ca viziune, ca fel de a privi lumea. Lumea sa nu a fost niciodată una veselă, în pofida gândirii comune care, asociind teatrul pentru copii cu sentimentul bucuriei, consideră că spectacolele şi mai ales întruchipările lor materiale, adică proiectele de păpuşi şi decoruri, nu au dreptul la melancolie.

Abandonarea, încă din anii ‘60 ai secolului trecut, a tipului clasic de păpuşă tridimensională, atunci când butaforia deţinea rolul dominant în redarea personajului, imitatio hominis, Eustaţiu Gregorian a impus în lumea mică, dar determinantă, din perspectivă formativă, a acestui domeniu, o nouă abordare plastică. Supradimensionarea personajelor, esenţializarea expresivă a liniilor de contur, aducerea păpuşii (personajului) în faţa scenei şi renunţarea la materialele tradiţionale l-au situat pe artist în descendenţa unei avangarde „păpuşăreşti” de cea mai bună calitate – aceea a lui Yves Jolly, unul dintre iniţiatorii teatrului cu păpuşi profesionist, la nivel internaţional. Gregorian reuşeşte să distileze în forme proprii atât păpuşa/ personajul, cât şi cadrul scenic care, prin mesajul conţinut, se aşază într-o altă vizualitate, cea contemporană, dar al cărei mesaj este profund conectat cu folclorul autohton. Este o dimensiune importantă, arareori subliniată, şi care l-a impus pe Gregorian ca unul dintre cei mai importanţi scenografi la nivel internaţional.

Despre acest segment al creaţiei sale, scenografia, bunul său prieten, scriitorul I. D. Sîrbu afirma: „Pentru Gregorian, păpuşa este libertatea înţeleasă, este eroul sau calitatea, sau defectul, sau dragostea, în stare simplă şi pură, o stihie care locuieşte un suflet căruia îi place şi ştie să comunice direct cu sufletul extraordinar de pretenţios al copiilor din toată lumea şi de când lumea”.

În acest proces de „scotocire”, miraculoasă pentru mine, am fost plăcut surprins găsind câteva autoportrete de tinereţe ale artistului, pictură şi grafică, care nu au fost niciodată expuse deşi, în mod evident, au o formă definitivă care nu ar mai fi presupus reluări. Atât cât am reuşit să îl cunosc, şi îndrăznesc să afirm că l-am cunoscut mai bine de o jumătate de secol, consider că această amprentă specifică creaţiei sale, şi mă refer la sentimentul de melancolie, materializat atât scenografic, cât şi din perspectivă picturală, era generată de firea sa retractilă, introvertită, dar şi de convingerea valorii sale artistice. Aceste calităţi reale, care i-au fost adesea recunoscute, au fost întotdeauna inhibate însă de frică. O teamă atavică, greu de înţeles pentru un artist de calibrul lui, de confruntarea directă cu publicul. A deschis în timpul vieţii doar şase expoziţii personale de pictură şi una de scenografie, în Ungaria. În materie de teatru, a lucrat foarte mult, în ţară şi peste graniţă, sute de spectacole, dar aici cred că sentimentul de a fi în lumina reflectoarelor era mediat, datorită scenei, ca spaţiu tampon, şi a faptului că teatrul, fiind o creaţie colectivă, atenţia publicului este concentrată pe actori şi regizor, scenografia fiind doar parte a spectacolului. Cred că cea mai expresivă definire a personalităţii sale artistice o găsim tot în mărturiile vechiului său prieten, I. D. Sîrbu: „Există secrete în om şi în lume: există şi mistere. Ele, cu ajutorul ştiinţei sau filozofiei, se pot descoperi. Dar există în adâncul fiecăruia dintre noi, în sufletul nostru colectiv, o TAINĂ, care nu se poate nici afla şi nici spune în întregime. Ea se poate mărturisi doar prin eterna reîntoarcere, prin eterna căutare, prin eterna şi tragic-sublima încăpăţânare de a o vedea şi a o ascunde, de a o şti şi a o pierde”.

Creaţia lui Eustaţiu Gregorian, în toată complexitatea ei, este una dintre cele mai rafinate matrice narative ale spiritualităţii autohtone din generaţia sa, ce se circumscrie unei arii stilistice unde tradiţia şi noutatea constituiau parametrii unei tensiuni existenţiale avide să scape din corsetul, atât de incomod, pe care ideologia proletcultistă îl impusese în perioada imediat postbelică. Pictor rafinat, meditativ, care a evitat cu obstinaţie gesturile spectaculos-grandilocvente, Eustaţiu Gregorian este un creator al unor stări durabile prin însăşi fragilitatea pe care o exprimă, iar opera sa, în ansamblu, este suma propriilor sincerităţi.