În cele ce urmează, formele imaginate nu există încă, toate, cum vom vedea, în practică deplină, dar se sprijină pe cercetări şi experienţe artistice reale. Ele pot fi considerate ipoteze valide despre „poezia viitorului”, iar statutul lor poetic e justificat dacă acceptăm definiţia lărgită a poeziei ca practică de limbaj şi experienţă estetică, indiferent de suport. Prin urmare poezia viitorului poate fi înţeleasă nu doar prin suportul ei material (pagină, fişier, clip), ci şi prin intenţia de a genera experienţe estetice şi simbolice prin limbaj, cod sau mediu. Atunci când versul se transformă în algoritm, semnal electric, ecosistem vegetal sau scenografie imersivă, el rămâne poezie în măsura în care produce emoţie, reflecţie şi sens. Formele descrise mai jos nu înlocuiesc poezia clasică, ci îi extind câmpul: de la text static la proces viu, de la obiect la organism, de la lectură la trăire multisenzorială, de la poemul organism la poemul psihonic.

Ceea ce propun nu e doar speculaţie: combin cadre existente (generativ, bio-art, BCI, land-art etc.) într-un montaj original; inserez metafora vieţii (metabolism, senescenţă, fosilizare) ca regulă formală pentru text; propun protocoale concrete (schemă electrică în kB, cod Morse în „seminţe”, lectură cu drone) care transformă metafora în model operaţional.

Depinde de definiţia poeziei pe care o adoptăm. Dacă o limităm la text tipărit sau oral, aceste forme par să iasă în afara poeziei. Dacă luăm perspectiva extinsă a lui N. Katherine Hayles (Electronic Literature), a lui Eduardo Kac (Biopoetry) sau a cercetătorilor în poezie digitală şi experimentală, atunci criteriul nu e suportul, ci intenţia poetică: a genera o experienţă estetică, simbolică, reflexivă, prin limbaj şi mediu. În acest sens, da, aceste forme noi rămân poezie, chiar dacă: limbajul devine cod ADN sau pattern electric, iar versul se materializează ca peisaj vegetal sau ca flux metabolic.

Există precedente sau măcar repere artistice şi teoretice? Pentru poemul-organism (generativ, evolutiv, bio/ digital) avem artă generativă (Philip Galanter), bio-art şi biopoetry (Eduardo Kac), proiecte ca The Xenotext (Christian Bök), dar nimeni nu a formulat exact modelul „metabolic + hrănire de către cititor + senescenţă programată”. Deci există cadre teoretice şi experimente parţiale, însă modelul pe care îl propun este o extrapolare originală, încă neimplementată complet.

Pentru poezia neuro-directă – cercetarea clinică şi artistică (TMS, tACS, BCI, lucrările lui Lisa Park etc.) care arată că stimularea creierului poate induce percepţii senzoriale. Însă nimeni nu a „publicat” un poem ca fişier-schemă electrică pentru cortexul auditiv. Conceptual e corect şi plauzibil, dar rămâne ipoteză speculativă, nu practică actuală.

Pentru terra poesis (eco-art, poezie semănată) există precedente de land-art şi eco-art (Agnes Denes, Katie Holten, Danae Stratou), dar nu cu o codare textuală Morse + citire cu drone. Deci există analogii, dar forma pe care o propun e nouă prin combinare.

Pentru Co-autorul ascuns: timpul, precedente: Raymond Queneau, Cent mille milliards de počmes (1961) – carte combinatorie care permite permutări aproape infinite; cititorul şi „timpul lecturii” produc variante mereu noi; Nick Montfort, Taroko Gorge (2009) – generator poetic care scrie continuu, fără final; timpul real al rulării e parte din text; Montfort & Strickland, Sea and Spar Between (2010) – univers poetic combinatoriu inspirat din Dickinson & Melville; textul „curge” procedural; Literatura ergodică (Espen Aarseth, Cybertext, 1997) – teoria textului ca proces, unde timpul şi acţiunea cititorului fac parte din operă. Precedentele pun accent pe combinatorică şi generare automată; ipoteza mea adaugă ceva nou: rescrierea periodică prin date externe (astronomie, bursă, cutremure etc.) – timpul nu doar ca durată a lecturii, ci ca agent de modificare reală a textului.

Pentru Poemul comun (commons, blockchain), precedente: Primavera De Filippi – Plantoid (2015-): sculptură digitală pe blockchain care „se reproduce” prin contribuţiile utilizatorilor şi guvernanţa DAO; DAO-uri artistice & NFT-uri colaborative – proiecte unde conţinutul sau regulile sunt modificate colectiv de comunitate; Elinor Ostrom, Governing the Commons (1990) şi Yochai Benkler, The Wealth of Networks (2006) – teorie socială a bunurilor comune şi a producţiei peer-to-peer; Wiki-poetry/ texte colaborative online (ex. proiecte din zona Flarf sau Google Docs poetry). Ipoteza mea adaugă asocierea explicită dintre poezie şi blockchain guvernat ca bun comun, cu gardieni şi reguli algoritmice de coerenţă textuală. Precedentele legitimează ideea, dar forma imaginată de mine propune un cadru literar-juridic concret.

Pentru Formă sinestezică totală (multisenzorială), precedente: artă sinestezică şi teorie neurologică – Richard Cytowic, David Eagleman (Wednesday Is Indigo Blue, 2009); oferă bază conceptuală; Performance-uri multisenzoriale: instalaţii cu lumină, sunet şi miros (TeZ, Ryoji Ikeda, Olafur Eliasson); Tehnologie XR: TESLASUIT (costum haptic full-body) – feedback tactil şi electric muscular, OVR Technology (ION device) – redă mirosuri în VR, Ultraleap – haptică în aer cu ultrasunete, Aromajoin – difuzoare de miros sincronizate cu video, Poezie performativă + multimedia – Joshua Idehen sau festivaluri de spoken-word cu VR/ AR. Eu propun însă fuzionarea tuturor simţurilor într-o strofă unitară, unde textul e doar unul dintre ingredientele unei „băi senzoriale”. Precedentele oferă tehnologiile separate; conceptul pe care îl propun le aduce împreună într-o formă poetică totală.

Concluzie: Pentru fiecare tip există repere istorice sau tehnologice (Oulipo, generatoare poetice, Plantoid, artă multisenzorială, tehnologii XR). Diferenţa e că eu le propun ca formate poetice autonome (nu doar artă conceptuală sau tehnologie aplicată). Din acest motiv pot fi numite poezie în sens extins: ele păstrează intenţia poetică (crearea de experienţă simbolică, emoţională, reflexivă) chiar dacă suportul se mută de la pagină la cod, la blockchain sau la senzorial total.

Poezia nu se mai limitează doar la structura clasică (pagini, fişiere, clipuri), ci devine un organism digital viu care creşte, îmbătrâneşte şi moare: primeşti un „embrion” textual – 4-5 versuri-„sămânţă”; fiecare cititor decide cu ce îl hrăneşte (sunete, fotografii, date), iar poemul se modifică metabolic; după un anumit număr de cicluri (de pildă, 10 lecturi) începe senescenţa: cuvintele cad, se înnegresc, rămâne o „fosilă” poetică. Astfel, trăieşti durata biologică a unui text – de la naştere la dispariţie.

Bibliografie: Philip Galanter – „What is Generative Art? Complexity Theory as a Context for Art” (GA’03). Cadru clasic pentru artă generativă; Eduardo Kac – „Biopoetry” (manifest & proiecte BioArt). Deschide explicit direcţia poeziei cu organisme vii; Christian Bök – The Xenotext (Coach House, 2015): poem codificat în ADN, proiect bio-textual emblematic; Church, Gao, Kosuri – „Next-generation digital information storage in DNA” (Science, 2012): fezabilitatea depozitării datelor (şi texte) în AND; N. K. Hayles – Electronic Literature: New Horizons for the Literary (Notre Dame, 2008). Cadru pentru texte „vii” în medii programabile.

Observaţiile de mai sus, raportate la bibliografia indicată, aduc ceva original: modelul metabolic + ciclu de viaţă determinist (embrion –> hrănire multimodală –> senescenţă la N lecturi –> „fosilă” read-only) nu e formulat astfel la Galanter/ Kac/ Bök/ Hayles/ Church. La Galanter găseşti cadrul pentru reguli generative; la Kac ideea bio-poeziei cu organisme vii; la Bök/ Church codarea în/ pe ADN; la Hayles logicile e-literaturii dinamice. Combinaţia metabolism + hrănire de către cititori + îmbătrânire programată e un montaj nou pe care îl propun peste aceste cadre.

2. Poezie neuro-directă. Poemul ca pattern electric. (BCI –„Brain Computer Interface”, write-in prin stimulare, poemul ca pattern electric). În loc să citeşti versurile, le declanşezi: un stimulator transcranian (tACS/ tDCS sau TMS) livrează un pattern de excitare către cortexul auditiv; percepi în interior un cor sau o „imagine sonoră”, fără sunet exterior. Fişierul poemului devine de fapt o schemă de stimulare (timing + amplitudini), de câţiva kB. Rezultatul: „versul” nu mai trece prin limbă, ci prin neuro-gesturi – o poezie simţită, nu citită. Poemul = pattern electric într-o reţea (umană sau digitală), livrat printr-un pipeline ce îl converteşte în stimul auditiv. Cu alte cuvinte poemul se produce ca tipar de activare electro-neuronală + lanţul de livrare (pipeline) pe canalul auditiv (transformat în stimul acustic) care îl aduce la ascultător. Ideea „poemului ca pattern electric” + pipeline-ul de livrare (stimul la auditiv) pe care o evidenţiez aici nu apare la Galanter/ Kac/ Bök/ Hayles; Am recombinat informaţiile şi le-am reorientat într-o direcţie tehnică clară. Conceptual este corect: stimularea poate induce senzaţii; diferenţiază doar non-invaziv vs. invaziv şi „căşti” vs. „bobină”. Ideea poemului ca pattern de stimulare (livrat non-invaziv către cortexul auditiv) este nouă şi originală: literatura arată că poţi modula (şi uneori evoca) percepţii auditive prin stimulare; Propun însă un salt conceptual către „fişier-poem” = schemă electrică (kB) – un write-in poetry clar articulat.

Bibliografie: TMS pe cortexul vizual evocă fosfene (percepţii luminoase) – mini-review & studii, tACS peste V1 poate induce fosfene (praguri, condiţii); ICMS (microstimulare intracorticală) – sensibilitate şi percepţii senzoriale (date preclinice/ NHP & oameni); Conducţie osoasă – mecanism auditiv „prin craniu”; Artă EEG/ BCI (ex.: Lisa Park, Eunoia – transpunere stări cerebrale în sunet).