Actriţa

Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2025

În a doua ei vară itinerantă, trupei lui McMaster i s-a alăturat tânărul Boyd O’Neill, bărbatul pe care Katherine avea să-l împuşte patruzeci de ani mai târziu. Deşi nu cred că şi-au acordat unul altuia prea multă atenţie. Ea avea paisprezece ani şi juca încă mesageri şi slujnice. La douăzeci şi unu de ani, el fondase Cloondara Players, o trupă care mai târziu avea să organizeze unul dintre cele mai mari festivaluri de teatru de amatori din ţară. Pe atunci, la începuturi, era şi profesor şi poet ocazional, vorbitor entuziast de irlandeză, cu o insignă Pioneer1 la rever.

Cu siguranţă, Mac l-a cooptat în echipă fără să-l plătească – cum îi plăcea lui cel mai mult –, ceea ce probabil că n-a fost bine primit de restul trupei. Erau nişte actori mândri: cântau, recitau şi cădeau în fund ca şi cum ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte, totul pentru mai puţin de patru lire pe săptămână. Pe Boyd îl aştepta o slujbă la sfârşitul verii, aşa că din punct de vedere financiar, poate şi creativ, era ca un om bine îmbrăcat într-o cameră plină de oameni goi. E greu de spus cine avea să se simtă mai prost, în contextul dat.

Când mă gândeam la Boyd – şi după incident, m-am gândit des la el – îmi aduceam aminte câţi dintre prietenii ei îl dispreţuiseră de-a lungul anilor. E un tip cam „bej”, spunea Snell. Lillian MacVeigh îl găsea timid.

Nu bea alcool.

Şi nici nu ştia să joace. Ceea ce mi s-a părut mereu hilar, ca observaţie critică. Mulţi dintre ei nu ştiau să joace, dar asta nu-i ţinea pe loc. Cred că se refereau la dificultatea lui de a se dezlănţui pe scenă.

Boyd a muncit pas cu pas pentru un ţel pe care ceilalţi nu-l vedeau şi a devenit, cu vremea, un bărbat influent. Nu din vina lui, în mod evident. Dar n-a fost niciodată „talentat”, oricum am defini cuvântul. Nu-i plăcea actoria – bănuiesc că-i era nesuferită. Prefera să se uite la oameni şi să-i mute de colo până colo în minte. Asta fac producătorii. Omul era un strateg înnăscut. Un lucru mai greu de observat la debutul său, când era şi foarte încrezător – în limba irlandeză, în potenţialul unui teatru autentic, iar mai târziu, într-o cultură a televiziunii care să reflecte şi să definească statul-naţiune. („Izmene de tweed”, îl poreclise Hughie Snell.) Deşi toate astea pot părea acum nişte mofturi, erau chestiuni cu adevărat demne de luat în seamă. (Boyd l-a dispreţuit profund pe Snell şi nu l-a iertat niciodată, mai ales că el avansa tot mai sus, iar bietul Snell decădea tot mai mult. Iar când l-au luat pe Snell între patru scânduri, la un an după moartea mamei, Boyd s-a aşezat în primele rânduri la biserică, ca pentru a vedea mai bine.)

În orice caz, Boyd s-a descurcat bine. Şi chiar dacă a lezat câteva egouri în ascensiunea sa, probabil că avea intenţii bune, ceea ce înseamnă că era sau se considera un idealist – mai ales pe la treizeci, patruzeci de ani, când tot ce făcea pentru avansarea în carieră slujea, într-un fel sau altul, şi binele obştesc.

În 1961 a renunţat la Cloondara Players şi s-a angajat la RTÉ, noul post naţional de televiziune al Irlandei, unde a produs câteva dintre serialele live care se difuzau sâmbătă seara. Toate acele prime casete trase în studio au fost refolosite, iar înregistrările originale au fost şterse şi s-au pierdut, aşa că e greu de spus cum erau, de fapt, acele transmisiuni. Ce se vede în câteva fragmente păstrate pare, după standardele moderne, ciudat de lent. La început, efectul e de suspans: fiecare cadru cu o cană de ceai turnată cu grijă pare să invite pe geam un criminal cu un topor – după care se dovedeşte că e o banală cană de ceai.

— Zahăr obişnuieşti? întreabă femeia cu ceainicul.

Dar serialele făceau furori în toată ţara, săptămână de săptămână. A fost o şansă fantastică pentru Boyd, care avea fler pentru talente, poate pentru că el însuşi era lipsit de vreun talent deosebit.

Au rămas de pomină vorbele lui, atunci când s-a angajat pe mult-râvnitul post de director adjunct de producţie, de unde putea ieşi la pensie: „Mă bucur că m-au ales pe mine, pentru că lumea e plină de şarlatani”.

E greu să admiri oameni care nu mai prididesc să se admire singuri, dar de ce nu? Boyd avea un anume stil personal. Nimic care să te îndemne, după douăzeci de ani, să pui mâna pe pistol.

Am o amintire vie de la patru sau cinci ani, când m-am înregistrat cântând pentru el. Unii bărbaţi preferau să se agite în jurul meu ca s-o ignore cumva pe mama, dar cred că lui Boyd îi plăceau sincer copiii. Îi dădeau ocazia să fie un tip de treabă.

Ceea ce era. Era şi asta. Boyd era un tip cu inimă bună.

A aşezat magnetofonul voluminos pe o măsuţă de cafea joasă din living, iar eu am cântat „Getting to Know You” la microfonul bont, argintiu, în timp ce el asculta în căşti şi privea spre uşă. Sau se uita direct la mine, cu gura înţepenită într-un zâmbet sincer, încurajându-mă. Iar afecţiunea pe care mi-o arăta era dureroasă pentru mine în acele momente. Chiar dacă atenţia lui n-avea nimic sexual, tot era prea multă. Mă iubea în timp ce-mi culegea vocea de copilă, deşi nu era treaba lui să mă iubească. Asta m-a marcat multă vreme: emoţia magnetofonului nou, cântecul meu limpede, suav, şi melancolia lui Boyd care stătea acolo, ghemuit. Mă întreb dacă aflase deja că el unul nu va putea avea copii.

Abstinentul de-o viaţă a ajuns celebru pentru că s-a apucat de băut exact când ceilalţi începeau să se lase. Spre mijlocul vieţii, Boyd s-a înăcrit. Poate că i s-a tras de la moartea vreunui ideal sau a maică-sii. Întotdeauna avusese spirit de competiţie, dar pe la patruzeci şi ceva, cincizeci de ani, ambiţia lui a devenit mai serioasă şi mai personală. Poate că ajunsese cât de sus putuse în Irlanda, un loc care părea să-l dezamăgească din ce în ce mai mult. Nimeni nu ştia când se apucase, dar când am crescut suficient de mare ca să observ astfel de lucruri, Boyd le avea cu coniacul, care i se potrivea, fiind o licoare ceva mai fină. E greu de spus dacă era beat, dar bănuiesc că era şi încă destul de des.

Apoi, pe când avea cincizeci şi şase de ani, un regizor rebel irlandezo-american a descins în oraş, iar viaţa i-a surâs din nou lui Boyd. În 1973 a avut parte de un scurt moment de glorie ca producător al unui lung-metraj internaţional important. Era o coproducţie cu RTÉ, turnată în vestul Irlandei, care se numea „Rosaleen, iubita mea brună”2 şi unde cap de afiş nu era mama, cum probabil aţi ghicit, ci o frumuseţe americană cu părul ca pana corbului, pe nume Maura Herlihy.

Pe vremea aceea, în Irlanda se filmau foarte puţine producţii importante şi a fost un eveniment peste măsură de fastuos. Nimic nu l-a putut opri pe episcopul de Elphin, venit să binecuvânteze camera de filmat. Toate hotelurile din Limerick şi până-n Sligo erau ticsite, peste tot erau dube de catering şi limuzine. Crema de faţă a Maurei Herlihy trebuia să fie proaspătă, pregătită în fiecare dimineaţă şi ţinută la rece. Oliver Reed a stârnit o încăierare în barul local, care a arborat o plăcuţă în urma incidentului. Odată terminat, filmul l-a purtat pe Boyd la festivaluri europene, pe covoarele roşii din New York şi LA. A dus personal, cu avionul, o copie în Sydney, Australia, unde ambasadorul Irlandei l-a întâmpinat la scara avionului.

În anul următor, Boyd a plecat de la televiziunea naţională ca să înfiinţeze o companie independentă cu numele de Cast A Gold Eye Productions, închiriind un mic birou pe Wicklow Street, în centrul Dublinului. A fost o schimbare ambiţioasă, făcută la vârsta de mijloc, şi poate c-a ajuns s-o regrete. Probabil că a avut nevoie de o doză de fanfaronadă pentru următorii cinci ani, petrecuţi în acel purgatoriu numit „dezvoltare”. Boyd îşi umplea timpul jonglând cu scenarii, curtând finanţatori internaţionali, notând distribuţii fanteziste pe dosul plicurilor pentru regizorul său care fusese pe vremuri pe cai mari, dar ajunsese rupt în dos la LA.

Cum următorul film important se lăsa aşteptat, Boyd şi-a găsit alte proiecte care să-i ocupe timpul. Şi-a legat numele de şase producţii frumoase de câte jumătate de oră, realizate de Liam MacMathúna cu titlul de Lámh, Lámh Eile, despre meşteşugurile din Insulele Aran. Urmate de o serie de documentare de televiziune hagiografice cu titlul De vorbă cu uriaşii, în care dezbătea personal diverse probleme de actualitate cu figuri intelectuale şi artistice ca Freddie Ayer, Isaiah Berlin, poetul irlandez Austin Clarke şi teologul catolic Hans Küng. Era foarte atent la imaginea lui.

A venit la noi la cină cel puţin o dată. Dacă stau să mă gândesc, probabil că ea îi făcea curte, pentru că cinele astea din lumea teatrului erau cam frenetice. Cateringul era asigurat de nepoata lui Kitty şi necesita oala mare de peşte pentru un somon bine fiert, de un roz sfărâmicios, înconjurat de felii de castravete transparente, dantelate. Boyd era un oaspete fără chef. Îl văd ţinându-se departe de grup, înalt şi slab, prefăcându-se stăpân pe sine. Bând aproape pe neobservate, ca dintr-un pai nelipsit. La un moment dat pe parcursul serii a insultat pe cineva cu o replică rostită pe un ton strident şi uşor nazal, dar când să înceapă cearta, a refuzat să participe.

Am o amintire vie cu el stând în picioare în living, cu ceafa sprijinită de perete. Camerele de la parter erau îmbrăcate într-un tapet de damasc cu un model foarte palid, în nuanţa aceea de albastru spălăcit pe care o vedem la orizont când apune soarele. Aşa cum stătea acolo, părea pictat cu câteva secole în urmă; avea expresia indiferentă pe care o arborează bărbaţii puternici atunci când sunt obosiţi.

În privinţa sexului, Boyd era greu de citit. N-avea copii, ceea ce în acele vremuri trecea drept o mare tristeţe, dar soţia lui era tare drăguţă şi părea să-i fie devotată. Sau poate că amintirea mea despre ea e colorată de vinovăţie, de când i-am văzut pe amândoi la tribunalul districtual, de neclintit în respectabilitatea lor, un cuplu pe care familiaritatea şi timpul îl tocise, ea iubindu-l, el acceptând iubirea şi grija ei. Contrastând cu mama, cumplit de nebună şi singură.

El n-a venit la înmormântarea ei. I-am fost recunoscătoare pentru asta.

Boyd O’Neill a murit la şaptezeci şi patru de ani, la unsprezece ani dificili după atac. Şi-a petrecut anii de pensie şontâcăind prin diverse comitete şi consilii, la Gate Theatre şi Société Européenne de Producteurs Télévisuels. Bea acasă sau din când în când la Horseshoe Bar de la hotelul Shelbourne. O dată, într-o zi de iarnă, m-am intersectat cu el acolo, în hol. Se apropia Crăciunul; el stătea pe un fotoliu aproape de uşile rotative şi, printr-o sincronizare accidentală, i-am întâlnit şi susţinut îndelung privirea. După care un an sau mai bine am tot avut vise cu el în care mă ruga să-l împuşc din nou – în acel moment, ceva din expresia lui mi se păruse profund implorator.

Dar în vara anului 1942 el avea douăzeci şi şase de ani, iar mama paisprezece şi mă îndoiesc că au purtat vreo discuţie. Ea umbla cu Pleasance şi n-o băga nimeni în seamă, în afară de câte un incident neplăcut – cum a fost cel cu actorul care i-a băgat mâinile pe sub bluză, cârâind „Tot ni’ica?” –, iar el era atât de frumos, că-i venea „să moară, nu alta”. Avea parte de relele obişnuite, dar în niciun caz din partea lui Boyd, care era „cam prieshteen”, adică genul pios, cast.

Există o fotografie cu el făcută cu un an mai devreme, toamna, pe când avea douăzeci şi patru de ani şi juca la Cloondara Players. Boyd e înconjurat de distribuţia piesei într-un singur act Spreading the News de Lady Gregory: femeile poartă şaluri cadrilate, bărbaţii stau pe vine, cu şepci şi pălării deformate. În spate stă un poliţist înalt, cu obrajii împodobiţi cu nişte cercuri roşii, iar tânărul Boyd O’Neill stă în faţă, cu un trofeu de argint pe genunchi. Are o expresie atât de sinceră, încât ar putea să pară naiv, dacă n-ar fi privirea lui calmă. E perfect, în felul lui – fiul cel mai iubit al unei mame.

Dar mama mea nu l-a iubit sau nu prea l-a iubit.

În plus, povestea turneului din vara aceea (Tuam, Swinford, Westport, Castlebar, Kiltimagh, Cavan, Kells, Doneraile, Tipperary, Mitchelstown, Fethard şi Fermoy) n-a fost despre bietul Boyd O’Neill cel plicticos, ci despre Katherine Odell care avea să ajungă în scurt timp renumita vedetă a scenei şi a marelui ecran. Nu întreabă nimeni „Cum era el la douăzeci şi şase de ani?” Ci „Cum era ea la paisprezece ani?” Ştia deja ce-i rezervă destinul?

— Eram o şoricică tare pricăjită, spunea ea. Mă furişam de colo până colo, iar când n-avea cine să mă bage în seamă, îmi cântam cântecelul şoricesc.

N-am găsit absolut nici o referire la ea decât abia trei ani mai târziu, când avea şaptesprezece ani şi e pomenită într-o scrisoare a lui Anew McMaster către un director de casting de la Gate Theatre, în care vorbeşte dispreţuitor despre mai multe actriţe, pe care le numeşte „prea scrântită”, „tuberculoasă” sau „proastă ca noaptea”. Totuşi, McMaster pare s-o aprecieze pe tânăra Katherine FitzMaurice. O descrie, poate cam maliţios, ca „tânăra mea protejată din Howth, care stă cu fetele până când termină părinţii ei cu ultimele săptămâni de turneu. E Fitz în miniatură. Frumoasă în acelaşi fel, numai că în variantă feminină. E stranie şi înduioşătoare. Ştie să recite. Nu-mi dau seama exact ce vârstă are.”

Cât despre Boyd, în căutarea primelor urme ale prezenţei sale am ajuns la colegul lui de şcoală din Coláiste Mhuire, Dermod Mulherne, care avea să devină episcop de Clonfert. În 1991, după moartea lui Boyd, acesta a scris pentru revista şcolii un omagiu delicat, în irlandeză, tradus şi în engleză pe pagina opusă. În care-l descrie pe Boyd ca discret, dar de neoprit. „Nu eram întotdeauna de acord”, scrie el, adăugând că îl consideră pe prietenul său un suflet nobil, deşi „şi-a ales singur calea spirituală…”. Ceea ce e un eufemism de toată frumuseţea. Cel mai remarcabil succes al lui Boyd ca producător de televiziune a fost Ecce Homo, o piesă despre un preot tânăr care a iscat o oarecare controversă la vremea ei. Piesa ar fi putut fi despre homosexualitate, heterosexualitate sau pur şi simplu despre singurătate. În orice caz, este despre un tânăr preot care fuge, după o zi grea, de bunătatea unei enoriaşe pieptoase, îmbrăcată într-o bluză învolănată. Rolul a fost jucat de un englez pentru că se spune că nici un actor irlandez nu s-a încumetat.

Caseta filmată în studio e ştearsă de mult, dar s-a păstrat o singură scenă exterioară. Scena, filmată pe peliculă în St Stephen’s Green, ni-l arată pe preotul chipeş şi trist uitându-se la nişte copii care aruncă senini pâine raţelor. Stăteam într-o cabină de la arhive, în timp ce caseta se derula, şi nu-mi venea să cred ce descoperisem. M-am uitat la dată: 1966. Cu siguranţă era prima aluzie făcută public în Irlanda despre copiii maltrataţi de un preot – sau poate de oricine. Dar aşa cum cana de ceai din sitcom rămâne o cană de ceai, scena cu raţele se dovedeşte a fi, la nesfârşit, despre raţe şi atât.

Episcopul ignoră toată această scandaloasă lipsă de subtext, navigând imperial mai departe:

„Încă din copilărie, avea obiceiuri cât se poate de modeste. Aproape frugal în nevoi, generos cu cei care nu se bucurau de înzestrările sale intelectuale, gingaş cu sexul gingaş, mărinimos cu cei nevoiaşi, un susţinător al săracilor. Într-o vreme s-a gândit la preoţie şi a fost o mare pierdere pentru Biserică, aşa cum ne arată cariera sa ulterioară. Însă în sinea mea, eu aveam dubii. Dacă-l acuz de trufie, e vorba despre trufie spirituală, nu lumească. Boyd s-a considerat un venetic, chiar şi când lucra în inima puterii. Asta l-a plasat într-o poziţie falsă, iar mai târziu avea să-şi închipuie că e asaltat de duşmani, intelectuali şi artistici, care însă nu existau.”

Sau care existau din plin. Aşa cum avea s-o demonstreze mama în acea dimineaţă de mai din 1980, când a urcat pe scara îngustă a biroului său din Wicklow Street cu un pistol de recuzită care s-a dovedit a fi adevărat, apoi a coborât scările, smintită de-a binelea.

„Asaltat” e un cuvânt bun pentru un tip care „s-a pomenit împuşcat”, cum se spune în Dublin când vine vorba despre lucrurile astea – aşa cum te poţi pomeni jefuit sau mai ales violată. În acele vremuri mai dificile – şi cu siguranţă mai pline de tact –, trăiam la diateza pasivă. Stânjeneala era peste tot. Puteai la fel de bine „să fii ucis” şi „să te pomeneşti” la înghesuială. Mulţi dintre prietenii actori ai mamei „se pomeneau”, de pildă, restanţieri la plata chiriei.

Boyd a ieşit din birou ca s-o întâmpine pe mama în anticamera unde lucra secretara lui, Mary Bohan. Nu obişnuia să iasă în întâmpinarea nimănui în biroul secretarei, a declarat el, dar atunci a făcut o excepţie. Pe de-o parte, din curtoazie pentru o actriţă cunoscută şi respectată; dar era şi un mod de a scurta întâlnirea. A deschis uşa şi s-a îndreptat spre ea, ca să se lase sărutat pe amândoi obrajii, deşi nici asta nu-i stătea în obicei, a spus el, dar ştia că aşa le place actriţelor.

Ea s-a îndreptat spre el cu ambele braţe ridicate, pentru ca-n următoarea clipă să se smucească înapoi. Împuşcătura a fost ca un rateu. Prost sincronizată, mai deloc ţintită. Ca şi cum n-ar fi avut habar ce ţine în mână. După expresia şocată de pe chipul ei, Boyd şi-a închipuit că ea era cea rănită, numai că, dintr-un motiv straniu, durerea o resimţea el. Şi-a dat seama că se agăţase de tocul uşii. S-a uitat în jos la pantof.

Până şi-n acele momente, se aşteptase ca ea să-i întindă arma, a declarat el. Venise să-i dea ceva, „Am ceva să-i dau”, aşa spusese la intrare. Sunase înainte şi-i spusese acelaşi lucru: avea ceva să-i dea sau poate că spusese că are ceva „să-i arate”. El se gândise la un scenariu, aşa cum întâmplă uneori cu actriţele, care caută mereu un film care să le pună în valoare ca staruri, o poveste în care să joace rolul principal. Îi mai adusese astfel de materiale şi altă dată şi, deşi nu-i conveneau întreruperile de acest fel, era greu să-nchizi uşa în nas unei femei cum era Katherine O’Dell.

Apărarea a susţinut, cu ceva sforţări, că arma fusese într-adevăr adusă ca dar pentru Boyd şi rămăsese un pistol de recuzită, în ciuda acelei fracţiuni de secundă accidentale când devenise un pistol adevărat. Dar pe mine nu m-au păcălit. Mama s-a îmbrăcat pentru ocazie cu un costum demodat de vară din tweed, de culoare turcoaz: guler rotund, nasturi metalici cu un model împletit, probabil Chanel. Era îmbrăcată pentru tras cu arma şi pentru ştirile de la ora şase.

1 Organizaţie catolică ai cărei membri se angajează să nu consume alcool. Membrii săi poartă o insignă pentru a-şi semnala apartenenţa şi convingerile.

2 În original, „My Dark Rosaleen”, traducerea unei poezii irlandeze naţionaliste, „Roisin Dubh”.