Surghiunitul
de Andreea Răsuceanu
Boierul primise pitac de surghiun. Îl luaseră din zori, nici nu prinsese primele raze de soare, oprite în zidul înalt al curţii, un başa de la agie şi doi neferi. În pitac nu se spunea cu ce-i greşise boierul domnitorului, dar era destul să se spună că nefericitul se purtase împotriva voinţei sale, era ca şi când ar fi scris că soarta îi era hotărâtă. Mănăstirea Dealu, albă şi frumoasă ca sculptată în scoică sau os, stătea, cum îi zicea şi numele, în vârful unei movile înalte, ca să ajungi la ea drumul era sinuos, o adevărată spirală de pământ sfărâmicios, printre copaci strâmbi şi pietroaie. Acolo avea să rămână, cu neferii la uşa chiliei, fără învoială să iasă la treburile lui. Mumbaşirul avea să se ocupe şi el curând de teslimat. Iar boierul urma să putrezească acolo mult şi bine, întotdeauna domnitorul avea grijă să nu se dea nimănui cai de poştă, ca să nu poată fugi. Şi, i se mai transmisese, trebuia să-i mulţumească lui Dumnezeu că nu sfârşise la ocnă, la Telega, cu polcovnicii şi alţii de rang mai jos, la cât de tare se înfuriase măria sa. Acolo zilele i-ar fi fost numărate, nimic nu omora vlaga unui om, mai ales a unuia care nu mai era tânăr, mai repede decât tăiatul de sare. Oamenii spuneau că unii condamnaţi se aruncau în bălţile sărate de acolo, despre care credeau că nu au fund şi comunică pe dedesubt una cu alta, sarea te ţinea la suprafaţă, dar dacă te legai de un pietroi reuşeai să te scufunzi. Când se măsuraseră bălţile, cu prăjini lungi de un stânjen, dăduseră peste cadavrele care stăteau aşa, ca nişte nuferi umani, scufundate la mică adâncime, în picioare, cu piatra de care fuseseră legate atârnând în întunericul apei ca şi cum s-ar fi sprijinit de un fund nevăzut.
La asta se gândea acum, de după ferestruica adâncită în zid, care nu se deschidea niciodată, boierul Kostakis, cum îi plăcuse să-şi spună grecizând un nume românesc doar ca să-i fie pe plac fanariotului. Cel pe care îl blestema acum, încet, fără grabă, pentru că oricum n-avea altceva de făcut toată ziua. Toate blestemele care-i ajunseseră la urechi în familia lui adevărată, care înainte să-şi cumpere titlul fusese făcută din chelari şi negustori, se înşirau în spaţiul îngust al ferestrei, între buzele care doar se mişcau, fără să lase vreun sunet să iasă căci se ştia că în astfel de locuri şi pereţii groşi de piatră aveau urechi şi sticla cu ape prin care se vedea peisajul mort de martie de afară. Îl ridicaseră ca pe lotri, în zorii zilei, când lăsau în urmă şi ultimele colibe de la marginea oraşului se auzeau urlete de lupi, i se păruse sinistru să le audă tocmai acum, când mergea pentru prima oară în viaţa lui spre necunoscut.
Drumul nu fusese deloc plăcut, prin noroaiele adânci de martie, şi ninsoarea care tot începea şi contenea, ca şi cum cineva ar fi vrut, acolo sus, să se joace cu nervii lui. Uite că nu putea stăpâni nimic, nici măcar asupra propriului suflet nu avea putere. Ce putere să ai, când fanariotul cu căutătura lui scormonitoare, cu ochişorii mici şi negri care-ţi vedeau până-n fundul buzunarului, te juca aşa cum voia el, aruncându-ţi vorbe ce păruseră amăgitor ameninţătoare, dar uite că chiar asta fuseseră, ameninţarea dinainte de Crăciun luase acum forma chiliei mănăstireşti, rece şi umedă ca o închisoare ce şi era. Era într-o închisoare, fără doar şi poate, dar cea mai grea dintre închisori era tot înăuntrul lui, acolo unde privirea de catran a fanariotului îl sfredelea zi şi noapte. Cum se putuse îndoi că ameninţarea lui avea să devină realitate? Când se ştia prea bine că mila domnitorului era pedeapsa cea mai năprasnică a celorlalţi, cei dinaintea lui.
Găsise mănăstirea diferită de cum o ştia, când o văzuse era vară şi frumuseţea ei te orbea, sub razele soarelui strălucitor, era ca mărgeanul alb, cu ochiurile lui mărunte săpate de sărurile mării, era un filigran care înşela privirea, o nălucă în soarele alb al dimineţii, o siluetă de fantomă strecurându-se prin noaptea de pe vârful dealului, pe lângă copacii cu umbre adânci.
Acum părea un dinte putrezit înfipt în vârful dealului, înconjurat de perii rari ai pădurii din jur. Se căţăraseră o vreme aşa, pe obrazul pleşuv al dealului până ajunseseră în dreptul ei. De aproape, piatra din care era făcută arăta cenuşie şi pătrunsă de umezeală, ca un trup de bătrân. Ca trupul lui, bătrân, întors în sine, cum se întâmpla cu fructele verii, uscate prin cămările casei, se micşorau, se scorojeau, până ce nu mai rămânea decât o urmă mică, un rest de coajă pe un sâmbure lemnos. Cam asta era pe cale să devină şi el, un rest a ceea ce fusese cândva. Se întoarse spre vinul acru, mănăstiresc, oferit drept consolare, contra câtorva bănuţi, de unul din călugării care îl îngrijeau. Avea un gust coclit, de fund de butoi, dar gustul nu-i era străin, era gustul pe care-l simţea mereu în gură, în ultima vreme. Gustul de boală care nu se mai vindecă, de sfârşit de viaţă. Era sigur că fanariotul îl aruncase aici ca să putrezească de viu, în ultimele lui zile pe acest pământ, între pereţii jilavi ai ocniţei pe care urcau melci mari şi negri, târând după ei tristeţea înserării. Până în ultimul moment se gândise că nu se va îndura să-i facă asta unui om bătrân şi bolnav, dar nici că s-ar fi putut înşela mai amarnic. Ţi-ai găsit, să te-ncrezi în mila fanariotului, o auzea nopţile pe nevastă-sa, Sevasta, şoptindu-i cu cele şapte guri cu care începuse să-i vorbească după moarte, s-aştepţi îndurare de la unul ca el. Îndurare nu trebuie s-aştepţi de la nimeni, dacă eşti om înţelept, dar uite c-ai îmbătrânit degeaba, târându-ne neamul în ruşine. Ighemoniconul putea să meargă-nainte, dacă aveai un pic de minte, că doar ştiai, dai, ai, nu dai, n-ai. Cu cât se adâncea noaptea în sine şi umbrele încetau să mai mângâie zidurile mănăstirii, cu atât Kostakis auzea mai limpede cele şapte glasuri ale nevesti-sii, şi cu atât se înteţeau vorbele de ocară, zestrea lor din neam. Cu primul glas îi vorbea pe greceşte, numindu-l în batjocură kir Kostakis, cu al doilea îi şoptea cuvinte vechi, din tinereţea lor, iar pe ultimul Kostakis nu l-ar fi-nţeles în ruptul capului, era o limbă necunoscută, din care i se părea uneori că mai pricepe câte un cuvânt.
Pe morţi nu poţi să-i mai superi, deci kir Kostakis vorbea în fiecare zi cu nevasta lui. La început ea nu-i răspundea, nu era decât o voce în capul lui, dar cu timpul începuse să-i vorbească. Era bine că unele lucruri nu se puteau vedea, cum altfel ai mai fi putut să trăieşti. Kir Kostakis n-ar fi vrut să o vadă pe Sevasta, abia îi putuse îndura în timpul vieţii privirea care-l măsura într-o clipă, punându-l la locul meritat fără să scoată un cuvânt. Acum vorbea, dar parcă cuvintele erau mai uşor de suportat decât ochii ei fără odihnă. Cât trăise, părea că pune toate treburile casei în ordine doar din priviri, culoarea lor nelămurită, un amestec de gri şi verde, se schimba întotdeauna după lumină, întunecându-se când se înfuria.
Un ţârâit puternic se auzea dintr-una din firidele chiliei, se aciuase acolo un greiere sau poate un cosaş, sau cine ştie ce insectă necunoscută, şi ţiuia a moarte şi-a pustiu. În nopţile fără somn apropiase opaiţul înnegrit de piatra care fumega şi cercetase toate crăpăturile camerei. Vederea nu-i mai era la fel de bună ca altădată, dar auzul, în loc să se ducă, şi s-audă lumea ca şi cum era-nvelită-n vată, se-ascuţise, aşa că putea desluşi mersul cârtiţelor pe sub pământ, freamătul larvelor care îşi duceau viaţa în adâncuri, fâlfâitul aripilor de şoim în pădurea de pe creasta dealului, foşgăiala unui muşuroi de furnici care-şi făcuse cuib între două lespezi desprinse ale podelei. Ţiuitul începuse în ultimele zile ale primăverii, şi crescuse, pe măsură ce timpul trecea, ca şi cum sursa lui s-ar fi apropiat treptat de jilţul murdar unde kir Kostakis îşi trăia resturile zilelor, de-acum fără măcar să se mai ridice până la geamlâcul mereu închis.
Morţii devin nişte cunoştinţe îndepărtate. Se văd tot mai înceţoşat, pe măsură ce te îndepărtezi de momentul când au dispărut. Aşa o şi vedea pe Sevasta, uneori, dispărând în capătul unui drum lung, mărginit de plopi ale căror vârfuri se înfigeau într-un cer cenuşiu. Întâi îi vedea limpede contoşul tivit cu firul subţire de blană şi papucii de mătase a căror nuanţă nu se mai distingea demult, aveau culoarea fiecărei zile şi a diferitelor ei treburi, apoi toate se stingeau în depărtare ca lumânarea în întuneric. Nici nu-i prea mai vorbea, sau îşi pierduse el de tot auzul. O mai văzuse dispărând aşa, la capătul unor drumuri de ţară, când mergeau la moşie, la Buzău, dar întotdeauna se întorcea. Acum nu avea să se mai întoarcă, şi el ştia.
Uneori era tânără, ca atunci când se cunoscuseră, şi frumuseţea ei robustă, ochii care îl făcuseră să-şi dezvelească sufletul, strat cu strat de ură şi uitare, de tristeţe şi îndârjire împotriva lumii care-l nedreptăţea, toate erau din nou ca atunci, demult. Avea părul lung, împletit şi rotit de două ori la ceafă, şi în urechi cercei mari de aur, tot rotunzi, ca şi coadele întunecate, ca două luni pline cărora le lipsea miezul, doi crai noi care se reuniseră neaşteptat. Felul ei apăsat de a păşi, călcătura care se auzea din cealaltă parte a casei căpăta acum, îmblânzită de negura timpului din care venea, moliciunea şi dulceaţa pe care n-o avusese niciodată. Omul se cunoaşte după cum calcă, bombănise maică-sa nemulţumită când o cunoscuse, cum se zguduie pământul sub ea aşa o să se zguduie şi inima-n tine. Tatălui său, bătrânului Costache, îi plăcuse însă hotărârea din firea ei, şi se gândise că împreună aveau să ajungă departe, mai departe decât reuşiseră ei, şi nu se înşelase. (...)
În curte vorbea cineva. Omul povestea cu voce joasă, dar noul lui auz îl ajuta să înţeleagă perfect. Şoapta speriată cobora până la destrămare, apoi urca din nou, transformându-se în vorbe rostite clar, care curgeau în valuri. Oamenii fuseseră pe deal, la jujeu, în zori. O parte din câini fugiseră, ca de obicei, în râpă şi de acolo mai departe, spre oraş sau spre marginile lui şi, mai departe, pe câmp. Dar la un moment dat se întorseseră, când nu mai era nimeni sus decât cel tocmit să strângă hoiturile. Îl înconjuraseră, erau vreo şapte-opt, de toate mărimile, dar chiar şi cei mai mici săriseră să-l apuce. Când îl găsiseră, omul nu mai putea fi recunoscut, altfel decât după încălţări. Sătui sau nu, îl sfâşiaseră ca animalele sălbatice, mâncând din carnea lui ca lupii. Întâi se întrebaseră dacă nu chiar fuseseră lupi, se rătăceau uneori pe la marginea oraşului, în iernile grele veneau după animale prin curţile oamenilor. Dar cineva din mahalaua iorgangiilor îi văzuse şi anunţase la agie că erau câini, pe unii îi şi recunoscuse. Acum parcă intraseră toţi în pământ, nu mai erau de găsit, oricâţi oameni ai agăi umblau pe străzi cu laţurile pregătite. După ce îl sfâşiaseră pe om, începuseră să urle, un cor de urlete care îi băgase pe oameni în sperieţi, ca şi cum întreg oraşul murise şi acum îi duceau pe toţi la groapă, în cimitirele de la margini.
De când auzise povestea din curtea mănăstirii, nu se mai putea gândi la altceva. Simţea că adevărata ei importanţă era dincolo de cele povestite, că abia de-acum urma să se întâmple ceva care avea să schimbe lucrurile. Un fel de speranţă pe care nu şi-o putea explica îi înflorea în suflet, şi parcă întinerise brusc, nu mult, cât să vrea să trăiască din nou, măcar încă o vreme. În cele câteva zile de după întâmplare, continuase să asculte pe sub ferestruică, sperând că bărbaţii aveau să se întoarcă şi să afle şi restul poveştii. De la călugări nu mai scosese nici un cuvânt, parcă făcuseră cu toţii legământ de tăcere. Ajunsese să se întrebe dacă îi auzise cu adevărat vorbind pe străini sau imaginaţia îi juca feste. Şi nu doar imaginaţia proprie putea fi de vină, ci şi a celorlalţi, ştia cât de repede traversa un zvon Bucureştiul şi cum, de la un capăt la celălalt al oraşului, el devenea cu totul altul. Totuşi, din dimineaţa aceea lucruri noi păreau să se petreacă în mănăstire, el, care se obişnuise să asculte fiecare zgomot, oricât de slab, până auzul îi devenise la fel de fin ca al făpturilor nopţii, desluşea o schimbare în toate, un fior nou care străbătea aşezământul monahal. Mai mult, cu o zi în urmă uitaseră să-i mai aducă mâncarea, băuse toată ziua un rest de vin oţetit, plin de musculiţe, care îi dăduse o stare de ameţeală şi de greaţă, obligându-l să rămână în pat, cu năframa zdrenţuită de mătase acoperindu-i ochii ca să poată dormi mai uşor. După căderea întunericului, îşi reluase veghea şi ascultase pe rând toate sunetele nopţii: carii săpându-şi drumul în întunericul lemnului, furnicile şi alte insecte mărunte strecurându-se prin crăpăturile invizibile ochiului omenesc din cărămizile pereţilor, ţiuitul îndepărtat al greierilor şi cosaşilor ascunşi în pădurea din jurul mănăstirii. Ca de atâtea ori, ar fi dăruit tot restul de avere, tot ce încă nu luase fanariotul, pentru o singură noapte afară, sub cerul liber, sub luminile stelelor, în aerul tare de sus, de pe vârful acestui deal împădurit care-l ţinea în fortăreaţa lui de-atâta vreme. Pentru mulţi, lumea tăcea brusc după apusul soarelui, dar pentru cei care învăţaseră să asculte, şi kir Kostakis era cu siguranţă de-acum printre ei, abia atunci începea adevărata ei mişcare. În timp ce Kostakis se gândea, pe sub ferestruică se auziră întâi nişte paşi uşori, ca ai unui animal nu prea mare sau ai unei femei, paşi care ştiau să nu tulbure nici praful drumului, nici somnul uşor al călugărilor. Apoi urmară alţii îndesaţi, greoi şi împiedicaţi, întrerupţi de icnete abia auzite, chiar şi de urechea fină a lui Kostakis. Cineva căra o greutate, un obiect care cântărea mult şi apăsa pe spinările cărăuşilor, făcându-i să se împleticească şi să-l târâie pe jos, prin praful curţii. Fâşâitul era întrerupt uneori de şoapte atât de fine, că se făceau imediat una cu foşnetul plopilor din jurul mănăstirii, şi piereau topindu-se în el. Surghiunitul mai ascultă o vreme, apoi se cutremură, auzise ceva ce nu se putea confunda, un sunet pe care orice om aflat atât de aproape de moarte l-ar fi recunoscut. O lopată se înfipsese în pământul uscat şi acum îl azvărlea în lături, pe iarba moale, ar fi putut să jure că asta era, pentru că sunetul era uşor, ca o ploaie de nisip ori înfundat, ca şi cum bulgării cădeau pe altceva decât pământul gol, bătătorit. Cineva săpa o groapă, nu încăpea nici o îndoială. Dar de ce pe ascuns? În crucea nopţii? Călugării n-ar fi făcut aşa ceva niciodată, atunci cine să fi fost? Tâlharii, îi trecu prin minte lui kir Kostakis, sau, şi mai rău, neferii lui vodă, şi o răceală îi cuprinse labele picioarelor, ca şi cum ar fi coborât deja în groapa pregătită pentru el.
Ar fi putut să jure că se auzeau răsuflările a cel puţin trei persoane, doi stăteau acum pe marginea gropii care se tot adâncea, cel de-al treilea săpa în acelaşi ritm de la început, fără să facă nici mai mult, nici mai puţin zgomot. Gâfâitul se înteţise însă, de la oboseală, în timp ce, de undeva de mai aproape, ajungeau până la el un fluierat uşurel, al cuiva care suferea cu plămânii şi obosise de la urcuş şi o respiraţie atât de uşoară, că mai mult simţea că ar fi trebuit să existe acolo decât o auzea cu adevărat. După bufniturile surde ale lopeţilor de pământ umed aruncate pe marginea gropii îşi dădu seama că aceasta se adâncise suficient cât să primească lucrul pentru care fusese săpată de la bun început. Fără să ştie de ce, kir Kostakis se lipi de perete, ţinându-şi răsuflarea şi încleştându-şi mâinile una de alta, spuse în gând o rugăciune veche, pe care o auzea în copilărie de la maică-sa, şi pe care mai devreme nici nu ar fi visat că şi-o mai aducea aminte. Era un fel de descântec, atât de vechi, că i se pierduse urma în iţele încurcate ale istoriei familiei, dar cuvintele aveau un ingredient secret, care îi aduse pentru scurt timp alinarea. Deşi se ascunsese în adâncul cel mai îndepărtat al chiliei, tot auzea bufniturile care nu mai conteneau, vorbindu-i şi ele cu gurile înfricoşătoare ale pământului răscolit. Aşteptă o vreme destul de îndelungată, dar nimeni nu dădu uşa chiliei de perete, să-l smulgă din ascunzişul lui de întuneric şi să-l arunce în celălalt întuneric, cel veşnic şi fără întoarcere, despre care fusese vorba în descântecul de mai devreme. Când zgomotul de afară încetă în sfârşit, se auzi o ultimă bufnitură, ca şi cum un obiect greu ar fi fost coborât pe fundul gropii. Şi, peste încă o vreme, auzi din nou lopata, cu care cineva acoperea acum mormântul, căci, fără îndoială, de-acum kir Kostakis îşi dăduse seama, despre asta trebuia să fie vorba. Acoperitul corpului dură o veşnicie, i se păru bătrânului, şi gândurile începură din nou să i se rotească în minte cum se roteau corbii deasupra mănăstirii în zilele de toamnă. Cine putea fi răposatul? Fusese îngropat cu ştiinţa călugărilor sau pe ascuns?
Restul nopţii nu reuşi să închidă ochii, cu urechea la zgomotele de afară, dar totul căzuse din nou în tăcerea întunecată care înconjura de obicei dealul când se însera. Zilele se târau una după alta, ca nişte furnici care-şi mutau muşuroiul, târând după ele rămăşiţele celor care fuseseră şi larvele celor ce aveau să vină. Un timp fărâmiţat, pe care nu-l mai recunoştea, începu să se desfăşoare în jurul lui, întrerupt doar câteodată de prezenţa călugărului tăcut care-i aducea blidul de mâncare şi vinul oţetit. Închis în chilie, kir Kostakis îşi urmărea viaţa cum se transformă în trecut.
Căzut toată ziua într-un fel de letargie, singurul moment când îşi amintea cine e şi ce caută în odaia mereu mai mică, cu tavanul tot mai aplecat spre el, era seara, când începea să asculte. Uneori i se părea că îi aude iar pe străinii care căraseră corpul greoi prin praful din curte, alteori îşi spunea că totul nu fusese decât închipuire. Zgomotul lopeţii care lovise pământul tare, fâşâitul a ceea ce trebuia să fi fost cadavrul (o femeie? un bărbat?) reveneau, dar doar în visele încâlcite, în care viaţa şi moartea se amestecau şi se auzeau vocile Sevastei, tot mai clar şi mai apropiat. Într-una din seri, o auzi ca şi cum ar fi fost în dreapta jilţului, la o răsuflare distanţă. Îi vorbea ca întotdeauna, puţin răstit şi repede, cu câte un cuvânt tandru scăpat rareori în tirada obişnuită. Întâi nu înţelese limba, nu era nici româna, nici greaca, apoi cuvintele îşi găsiră drumul către el şi îl loviră ca nişte bulgări de lumină. O căldură pe care nu o mai simţise de când neferii îl smulseseră în zori de zi din aşternuturi îi cuprinse încet corpul, şi văzu în sfârşit cum tavanul întunecat începe să se ridice, tot mai sus, până se pierdu în înaltul cerului.
Acum însă, că Sevasta îi vorbise cu al şaptelea glas, şi el îl înţelese, se gândi că asta nu putea fi altceva decât limba morţilor.
|
|