| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Premiul revistei Ramuri la Festivalul Internaţional Tudor Arghezide Ana Maria Lupaşcule voyage noir să scriu la repezeală pe spatele unei ilustrate, să mâzgălesc cuvinte pentru mama Roma care îmi ţine părinţii în braţe. le dă pâine, portocale şi bani îi strânge la piept tot mai departe de mine. mi-am încordat degetele, dar drumul începuse deja să mă zguduie. tramvaiul mă târa pe străduţele de piatră. acum viaţa lui în linii involuntare, pe carton,în conturul umerilor grei de unde am văzut cerul şi, lovindu-i strigam de fericire: tată, cerul e la fel de înalt ca tine. dar să nu-l priveşti, te rog. asta nu-i voie. cineva mi-a spus că stolurile îţi pot fura părinţii înainte de naştere. i-am acoperit ochii aşa cum îi acoperă ea ochii acum şi îl ţine în braţe, îi dă pâine şi îl leagănă în iluzii. e lipede că cineva ne-a pândit dinăutru pe fiecare ani şi ani, mereu în altă parte. împotriva simţurilor stă carnea amestecată cu ploaia. un balet robotic dă senzaţia că altă gură aruncă aer în plămânii mei şi mă voi ridica brusc. dragostea mea îngropată în cer nu e doar cer din când în când mii de umbre cu mii de culori zboară în refugiu. permanent e furtună. din această cabină suspendată pot vedea umbrelele sub care tremură oameni mărunţi şi plini de griji, viitorul cu întinderi pustii peste care mişună vacile- domnului. îmi pare că aud bubuituri de bocanci în uşă. cineva vrea să mă trezească, cineva din altă emisferă mă caută, cineva îşi face griji pentru mine. în pata oarbă, prietenul meu imaginar stă la masă cu prietenul lui imaginar. beau o cană de ceai în perfecta mea singurătate. amintiri din ceremonia focului ţi-au dus trupul în câteva pături. încă de atunci caut în somn braţele grele care te-au făcut. nu e potrivit să încep de aici cuvintele mari pentru frică. ştiu un oraş în care ne întoarcem împreună. există locuri pe care nu le pot cuprinde numai eu şi luna. prin ziduri lebede gigantice urcă în blocuri. mă vor găsi. şi mie îmi vor scoate inima şi glasul când seara se îngrămădeşte în noapte. mă aşez în trupul lor ca într-o locuinţă fără zbatere, fără încetare departe. sunt dansatorul de sârmă spălat cu lumină, sunt eu coborât din lună caut un cuib în casele voastre. când ţeasta loveşte pernele în cele mai groaznice ierni, sub haine, doar oasele şi sufletul se îmbrăţişează învelite în pături. şi toate acestea precedă o dimineaţă permanentă ridicată în cercul de scrum. cu umerii strânşi ai putea să te prăbuşeşti cineştieunde şi să rămâi. black sunny circus în ce loc de pe pământ poţi fi liniştit, fără dimineţi de spital, întins într-un pat de fier cu două vieţi în acelaşi piept una împotriva celeilalte. port cu mine un cerc prin care mă strecor întreagă, adevărul în faţa căruia stau goală, cu pleoapele plăcut-vaporoase. aşa îmi inventez fericirea. mereu cineva mă strânge de mână, atât de tare şi nu mă pot desprinde decât de trupul meu. în ce loc de pe pământ poţi fi liniştit la marginea stepei într-o colibă de lut, în nordul îngheţat sau în drumul tău spre casă, în staţia de autobuz dincolo de acest munte de faianţă şi clor. dar noaptea, mai ales noaptea atâtea imagini din filmul lor trec în filmul meu despre zbor. ei vindecă aceste glasuri fără încetare, un foşnet continuu pentru apropiere. va fi bine, la soledad sonora, o simplă fixaţie a minţii în ceea ce a trecut deja, refrenul cu versuri optimiste care bubuie mecanic şi-mi anunţă puterea. |