Poezie

*
Pachetul de Camel deschis la două
dup-amiaza, ca-ntr-o zi-n care plouă
sau Ploae, Maria trece La Strada
care-a răsărit e-o cale-n dovada
că sunt foarte singur şi mă îndrept
spre cămaşa cu buzunar la piept
tot mai repede, şi aici, în Zara
aceasta, şi acasă chiar, seara.
Ea e uni, în dungi ori în carouri,
ca toate cămăşile, cu ecouri
însă albe, subţiri cât să mă tem
că nici nu a-mplinit prea bine M,
de la Ma-mi, cum, în nopţile reci,
i-aş spune, nu Trei’ş’nouă-patruzeci,
şi deja-şi dă jos uşor umeraşul
ca să vedem împreună oraşul
cu programele sale scurte până
la urmă ce sunt spălatul de mână,
cu sârmele de rufe-n sine oare
două sute douăzeci colţi de soare,
cu fiarele calde ce cu frumosul
ar fi călcat-o mereu să-i fiu dosul
şi cu tot ce fierbinte pe acolo
e verile — tricourile Polo?

*
În seara asta parcă mai mult
mi-au rămas butonii pe pult
ca nişte resturi de ruine ale
cămăşii mele de zale
pe care-am purtat-o — cum îmi place
să spun şi pace — pe pace.
Dar trăiesc din turism şi din like-urile
pământene cât Vlaicurile
I şi II şi, în tricouri Joma
galbene, prezint Vacanţă la Roma,
pe-o coloană sonoră de Sighi-
uşoara sau Pop Iggy,
adăugând-i numărul din Depeche
Mode, pe copertă, cu Ţepeş,
ce şi mie bine-nţeles că-mi alunecă
între pat şi perete-o dată pe mânecă.

*
Şi astăzi, doamnelor şi domnişoare-
lor, mulţumesc, dar rămân în picioare.
Sunt foarte norocos că printre cei
puţini la butonieră cu un tei
viu şi nevătămat, pân’ la umăr
de înalt, pot şi eu să mă număr
asigurându-vă chiar că lumina
zilei nu îi va vedea rădăcina
şi că pe coaja lui nu-i loc de cratimă
de veci şi nici de tăieturi de patimă.
*
Cămăşii ce mi se prezintă drept
de mătase buzunarul din piept
nu ar trebui să-i sară, când par-
că n-aş recunoaşte-o pe un spătar
de scaun întinsă — deja-n oraş
simţindu-se uitând de umeraş?
Şi nu pentru că ar vrea să mă farmece
sau că-i citisem din Adio, arme ce-
lei mai subţiri şi cu mânecă scurtă
dintre cămăşile mele, dar surdă
până şi la girofarul absurdului,
deschis de Străina şi-n cazul SMURD-ului,
ci fiindcă ea e Mica sirenă
ce-n cusătura manşetei o venă
vede şi,-n semnalele luminoase
de dincolo spre dincoace,-o descoase.

*
Sunt singur: în fiece bar
am, deci, o cămaşă măcar —
colorată, la primii trei
nasturi mereu deschisă — ei,
ce oare să mi se întâmple
când gulerul îi simt pe tâmple
zvâcnind de parcă două fiare
l-ar fi călcat de-o sărbătoare,
dacă îmi sunt mai toate slim
fit numerele de pe SIM
şi toate M — şi de la mia
romană, şi de la Maria?!

*
Eu, chiar dacă nu ninge, pentru tine am
cămaşa albă cu nasturi negri în geam.
Cea în carouri colorate, ca un bar,
e necălcată, dar şi deja de sertar.
Şi de pe un perete-acum încep să scot
fotografii, tablouri, cărţi, aproape tot —
să mai dau jos şi aplica dreptunghiulară
sau s-o aprind: pachet de Camel nou, deseară?

*
Eu sunt ziua într-o cămaşă cu cei şapte
nasturi de-acasă ce se visează noapte.
Mi se spune „Cel ce vede pe zăpada
lui doar în continuu cum cade strada”,
poate uneori abundent, pe-alocuri,
alte dăţi, poate ca-n poveşti, cu mari blocuri,
dar nu mă plâng, îmi văd de şcoala de arte
şi meserii de a trăi mai departe:
îmi iau toate dimineţile cu griul
maxim şi serile cu maxi-taxiul.

*
Dacă de a doua zi
n-aş avea cămaşă, ci
această astă-noapte,
albă-aş face-o pân’ la şapte
dimineaţa, ca să-ţi ea
mai fie cămaşa mea.

*
Orice cămaşă visează taina
hainei să nu mai fie, ci haina,
iar buzunarul ca pe o rană-n
piept dacă-şi simte, una de blană.
Să o aştepte, când din oraş
se-ntoarce noaptea, un umeraş
gol şi de esenţă tare, fag
lăcuit, şi pe ea, cu un vag
parfum aspru sau poate că pur
şi simplu chiar el însuşi, natur,
ca să-i pătrundă măcar o dată,
aşa cum e,-ntre umeri, purtată.
Şi cum nicio cămaşă nu minte,
ci de fapt ea doar îmbrăcăminte,
ce dacă după treizeci de grade
puţin în culoare mai scade
şi-ncepe, de la nasturii-n cruce,
ai manşetelor să se usuce,
încât şi cutele, din mereu,
îi ies în din ce în ce mai greu
oricât de mult i-ar trage de fiare
cu abur numărul tot prea mare?