Magazinul de curcubeie

În cartierul meu s-a deschis un magazin în care se vând curcubeie. Habar nu am cât de rentabilă este o asemenea afacere în aceste vremuri, dar lucrurile sunt într-o continuă schimbare în lume. Dau faliment afaceri considerate altădată suficient de sigure, apar afaceri noi, surprinzătoare. Vizavi de magazinul de curcubeie, de exemplu, funcţiona, cu mult succes, de multe bune decenii, Casa Cărţii, care a devenit între timp Casa Cărnii. Comerţul cu carte a devenit tot mai nerentabil, iar cartea tot mai neatrăgătoare pentru publicul larg. Carnea, în schimb, a câştigat teren. Vremuri!

Nu am intrat decât o dată sau de două ori în magazin, din curiozitate, nu am cumpărat niciun curcubeu. În primul rând, mi se pare o inutilitate, în al doilea rând, nu am unde să-l depozitez, în al treilea rând, sunt de părere că banii pot fi cheltuiţi mai cu folos, în alte situaţii. De altfel, nu aveam nimic împotriva unui asemenea comerţ, îmi plac toate lucrurile îndrăzneţe, care depăşesc cadrul comun. Am apreciat, de exemplu, apariţia în urbea noastră a caselor de amanet la care îţi puteai lăsa spre amanetare sau chiar spre vânzare visele, speranţele, aspiraţiile. Chiar aşa erau trecute pe afişul, de la intrare: vise, speranţe, aspiraţii. Preţurile de achiziţie erau considerabil diferite. Puteai să laşi, la un moment dat, şi amintirile, numai că acestea trebuiau golite de personalitatea celui care le trăise, extragerea fiind un proces destul de complex. Poate voi reveni la subiect, este destul de interesant.

Vânzătorul de curcubeie este un tip tare trist, îmbătrânit înainte de vreme, toate bătăliile ficatului i se văd pe chip. Dacă este să iau de bun ce scria pe tricoul său, destul de larg, se numea Marcos: I am Marcos! You? Evident, nu cred că aştepta un răspuns, să îi spun cum mă cheamă.

La un moment dat păreau să aibă căutare curcubeiele parfumate. Toate parfumurile curcubeielor se simţeau pe stradă, cele mai multe erau arăbeşti, mirosuri grele din gama Oriental Rose by Gulf Orchid sau Sheik Al Oud Red by Gulf Orchid, dar erau şi parfumuri ruseşti, simţeai chiar adierea subtilă a celor din gama Slava Zaitsev. De asemenea, fireşte, cu oarecare educaţie olfactivă, simţeai mirosurile de parfum franţuzesc, chiar dintre cele de nişă, precum Maison Francis Kurkdjian, Creed, Serge Lutens sau Diptyque. Nu mai detaliez, deşi o vreme multă lume umbla cu nările în vânt să prindă o anumită mireasmă.

S-au înregistrat şi câteva mişcări de protest, chiar de către Greenpeace International, care considera că această fabricare de curcubeie este un act împotriva naturii, numai că protestatarii nu au obţinut acea susţinere de masă, necesară pentru o acţiune care să ducă la o legiferare în domeniu. Cum influenţau curcubeiele ordinea din natură era greu de explicat. Multă lume însă suspina, mulţi îşi spuneau în barbă că pe vremuri curcubeiele aveau misterul lor, transcendenţa lor, că îi făceau să viseze. Bine, tot ei spuneau că nici visele nu mai sunt cele de pe vremuri, asta este limpede. Din lehamite presupun, nu au protestat.

Dar lucrurile au evoluat cu repeziciune, aproape că nu exista eveniment din viaţa cuiva, din familia cuiva, de la nuntă la botez, de la aniversare la înmormântare, care să nu fi avut parte de un curcubeu. Atelierele de fabricare a curcubeielor mergeau cu toate motoarele pornite la maximum. Un amănunt: curcubeiele pentru înmormântări erau cele mai nostime, închipuiau câte o scară de culori împletite pe care urcau, la o adică, sufletele. Aceste curcubeie erau tivite pe margini cu un albastru mai închis, altceva decât culoarea neagră care speria pe privitori. Deseori îl vedeam pe Marcos, însoţit de unul sau doi dintre cei care îl ajutau la împachetat curcubeiele, livrând marfa la maşinile care îşi găseau tot mai greu un loc de parcare.

Dar tocmai când lucrurile păreau să se permanentizeze, mulţi dintre cei care achiziţionau curcubeie au început să aibă probleme de vedere. Probabil că au fost folosite culori prea tari şi cei care priveau curcubeiele au fost afectaţi serios. Pe anumite site-uri se vorbea chiar de mii de cazuri de persoane care au orbit de-a dreptul, dar nimeni nu a confirmat asemenea ştiri. Ceea ce ştim cu precizie este că afacerea s-a dus pe Apa Sâmbetei, magazinul s-a închis, după ce şi atelierele de fabricare a curcubeielor şi-au tras obloanele. Pe ici, colo mai vedeam zdrenţe din curcubeiele vândute de Marcos, unele fluturând prin copaci, altele lipite pe ziduri.

Pe Marcos, vânzătorul de curcubeie, l-am mai zărit o vreme prin faţa magazinului care avea uşile zăvorâte, era ca un câine care îşi pierduse stăpânul şi nu ştia în ce parte să o apuce. Din trist devenise şi mai trist, dacă vă puteţi imagina. Într-o zi m-am apropiat de el, cu acea compasiune omenească cu care chiar te apropii de un câine în suferinţă:

– Bună ziua, Marcos! Aşa te numeşti, nu e aşa? Ştii, acum îmi dau seama că nu am apucat să cumpăr niciun curcubeu de la magazinul tău, îmi pare rău că nu am făcut-o. Dacă asta ar ajuta, aş face-o chiar acum.

S-a uitat la mine, cu o faţă posomorâtă, de om care se pregătea să se scufunde în sine însuşi:

– Nu, domnule, nu mă numesc Marcos. Şi nu ştiu despre ce vorbeşti!

A fost ultima dată când l-am mai văzut.

Meteoritul (sau ce o fi fost?) a căzut din cer marţi.

Marţi, miercuri şi joi nu s-a întâmplat nimic, nimeni nu l-a băgat în seamă: da, un bolovan care s-a rostogolit de nuştiuunde în centrul oraşului. Poate l-a adus cineva şi nu am băgat noi de seamă? Dar ce noimă poate să aibă un bolovan în scuarul cu iarbă şi flori din centrul oraşului? Plus că era şi bine înfipt în pământ.

Vineri, la cinematograful din centru a rulat filmul sud-american Leoparzii nu-şi iau rămas bun, o comedie uşor lacrimogenă, în sală au fost doar unsprezece spectatori plătitori de bilete. Dar asta nu are nicio legătură cu bolovanul din centru, este clar. Tot vineri, un poet al locului a vrut să-şi tragă un glonte în cap, de nefericit ce era, dar nu avea pistol. După-amiaza a fost văzut la cafeneaua Select, tot din centru, unde recita din versurile sale unor companioni care erau total neatenţi, mai mult priveau în gol, mormăiau câte ceva din când în când. Dar nici poetul nu era el însuşi atent la reacţia lor. Oricum, niciun cuvânt despre meteorit.

Primarul era plecat la Debrecen, participa la un congres pe teme legate de ecologia informaţiei, aşa că în momentul în care o consilieră l-a anunţat că a fost semnalată prezenţa unui meteorit în oraş (sau ce-o fi fost?) i-a răspuns ironic femeii: Dar ce, noi suntem lada de gunoi a universului? După care a uitat despre ce a fost vorba, era prins în discuţii tematice, la congres.

Poliţia a fost sesizată telefonic de către un cetăţean care părea beat, era confuz în declaraţie, plutonierul care era de serviciu la biroul de informaţii i-a cerut scurt să vină cu o sesizare scrisă, semnată în clar. Cetăţeanul, care poate că nu era beat, doar bâlbâit, intimidat etc., nu a mai revenit. Plutonierul a trecut în procesul verbal de tură: „În timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit”. Şi chiar nu se întâmplase.

Un ziarist de la Realitatea la zi a pornit să caute subiecte în cotidian, numai că s-a oprit la două străzi distanţă de meteorit (sau ce-o fi fost!) şi a prins un subiect gras: un tip susţinea că a fost prizonier (captiv, răpit etc.) pe lumea cealaltă (da, chiar aşa!), iar acum era pornit să facă mărturisiri complete. Tipul susţinea că a adus de pe lumea cealaltă câteva obiecte pe care era dispus să le arate celor care aveau răbdare să îl asculte. Erau obiecte cvadridimensionale, susţinea el, nemaivăzute pe pământ. Ziaristul s-a alăturat celor câţiva gură cască, deşi avea senzaţia vagă că tipul nu era chiar sănătos la cap.

La Teatrul de păpuşi a venit o echipă de la emisiunea „Românii au talent”, ca să facă preselecţia pentru viitorii candidaţi la premiul cel mare.

La Biserica Penticostală din oraş un pastor american a venit cu o veste îngrijorătoare: Apocalipsa a avut loc, numai că a fost un act ratat. Probabil că va fi o reprogramare, la o dată care nu ne este cunoscută. Se fac tot felul de supoziţii. Ce legătură este între sosirea pastorului american şi căderea bolovanului? Niciuna. Dar s-au petrecut în acelaşi timp.

Marţi dimineaţa, exact la o săptămînă de cînd căzuse bolovanul din cer (sau a fost adus? cum?), a oprit alături o dubiţă care purta însemnele unei firme care oferea servicii la domiciliu. Din ea au coborât trei lucrători care au manevrat diverse scule, nişte recipiente, câteva pensule. Unul era înalt, deşirat şi roşcat. Altul, care părea să fie şi şoferul autoutilitarei, era bondoc, ţigănos, avea o pată vineţie pe frunte. Al treilea purta un barbişon şi o mustaţă gen Hitler sub nas. Când râdea – şi râdea din orice – mustaţa părea un şoricel care se ridica pe lăbuţele dindărăt. Era destul de nostim. Cei trei au vopsit în alb şi albastru bolovanul. După ce au terminat de vopsit, s-au dat mai mulţi paşi îndărăt şi au admirat ceea ce le ieşise. Doi dintre ei şi-au aprins ţigările: roşcatul şi cel care părea să fie şoferul, care avea o pată pe frunte. Apoi şi-au strâns sculele, recipientele cu vopsea, pensulele şi au plecat.

Deşi aş fi vrut să mai urmăresc subiectul, care în alte condiţii ar fi stârnit curiozitatea publicului larg, am renunţat. Acasă, mi-am notat în jurnal, ca să nu las ziua să treacă fără să am o însemnare: Niciun meteorit, niciodată, nu s-a întors înapoi în cer. Şi am scris povestirea (sau ce o fi?) de mai sus.

Bună dimineaţa, a spus femeii care aduna frunzele din parc, numai că aceasta nici nu s-a sinchisit, nu i-a răspuns, nu a ridicat privirea din pământ.

L-a salutat pe paznicul de la acvariul oraşului, tot din parc, care stătea ciucit pe o piatră şi trăgea cu sete dintr-o ţigară. Acesta nu i-a răspuns, nici nu s-a uitat spre el.

A întins o bancnotă unei cerşetoare, care stătea pe o bancă, dar aceasta nu a schiţat niciun gest, că ar accepta darul din mâna lui. I-a lăsat banii pe bancă, o pală de vânt a luat bancnota şi a rostogolit-o prin frunze.

A vrut să cumpere o brioşă, a întins banii, numai că femeia care împacheta brioşele pufoase a privit în lungul străzii, nu mai era nimeni altcineva, aşa că a tras geamul cu oarecare zgomot.

Un câine furios a trecut pe lingă el fără să se sinchisească de gestul lui de a-l alunga. Avea o frică instinctivă faţă de câini, ceea ce se mai numea şi cinofobie, citise undeva.

A ciupit-o de fund pe femeia care hrănea o veveriţă cu un pumn de alune. Nu s-a întâmplat nimic, aceasta nu a avut nicio reacţie. A tras de coadă veveriţa, nici aceasta nu părea să fie deranjată.

Acum, când scriu despre acest personaj, am vaga impresie că el chiar nu există, că iar vorbesc singur, aşa că iau o radieră să şterg textul, numai că oricât aş apăsa, literele nu se lasă dezlipite de pe foaie.