Romanul unui om care e urmărit de propria ficţiune

Există romane care spun o poveste şi romane care o caută. Silex, semnat de George Cornilă, aparţine celei de-a doua categorii – cărţile neliniştite, care nu vor să fie citite linear, ci trăite ca o încercare de a reconstrui un adevăr spart. Aici, naraţiunea nu mai este o fereastră spre lume, ci o oglindă spartă în care fragmentele de imagine se reflectă în moduri contradictorii.

Cornilă propune o ficţiune a memoriei scindate. Naratorul, un scriitor aflat în convalescenţă după un accident, îşi reface trecutul ca pe o anchetă fără probe. Amintirile se dezvăluie neordonat, uneori contradictoriu, iar fiecare pagină se transformă într-un proces de re-scriere a sinelui. Ceea ce începe ca un jurnal al revenirii devine, treptat, o meditaţie asupra actului de a povesti – ca şi cum, pentru a te vindeca, ar trebui mai întâi să inventezi sensul durerii.

Ficţiunea se hrăneşte din nelinişte: ce înseamnă „adevăr” când memoria e o poveste reordonată de frică, vinovăţie şi dorinţă? În Silex, identitatea nu e o constantă, ci o succesiune de eşecuri care, paradoxal, ne definesc. Personajul principal – când lucid, când confuz, când ironic – nu e nici erou, nici victimă, ci un om prins între ceea ce a trăit şi ceea ce poate suportă să-şi amintească.

Cornilă nu oferă confortul unui fir narativ clasic; el cere participare. Cititorul trebuie să accepte ambiguitatea, să umple golurile dintre versiuni, să citească şi tăcerile. În fond, romanul este mai mult o experienţă decât o poveste – o explorare a felului în care mintea îşi clădeşte propriile iluzii pentru a rămâne întreagă.

Creionând o structură fragmentată, acesta foloseşte pasaje scurte, repetate, contradicţii între amintiri şi versiuni alternative ale aceluiaşi episod pentru a reproduce haosul memoriei. Vocea naratorului uzitează alternanţa între ironie, melancolie şi confesiune, făcându-l să fie atât credibil, cât şi nesigur. Limbajul se materializează în fraze compacte, aforistice sau asociative, cu aluzii intertextuale, care amplifică tema fragilităţii identităţii.

Substanţial în construcţia personajului este că autorul prelucrează noţiunea de doppelgänger, transformând acest concept într-o metaforă a scriitorului modern, prins între două identităţi: omul care trăieşte şi omul care scrie. Scrisul însuşi devine o formă de dedublare – autorul îşi construieşte o variantă a sinelui, iar acea variantă capătă autonomie. Într-un sens profund, acesta e romanul unui om care e urmărit de propria ficţiune.

Astfel, doppelgänger-ul nu e doar o figură psihologică, ci şi o dimensiune metaficţională: omul devine personajul propriului text; amintirea devine literatură; realitatea devine o poveste spusă de un alt „eu” care a supravieţuit accidentului.

Personajele secundare servesc roluri complementare: fiica naratorului apare ca liant între memorie şi realitate, fiind singurul reper concret şi emoţional în lumea fragmentată a protagonistului. Celelalte figuri – soţia, prietenul, editorul – funcţionează mai degrabă ca proiecţii ale eului, oglinzi ale conflictelor interioare, ecouri ale fricţiunii dintre adevăr şi ficţiune. Prin aceste relaţii, se accentuează ideea că identitatea nu este un nucleu stabil, ci o construcţie fragilă şi negociabilă.

Romanul are o textură densă, titlul Silex nefiind doar metafora durităţii, ci şi a scânteii. Din coliziunea dintre amintire şi uitare se naşte focul conştiinţei. Autorul scrie cu o luciditate tăioasă, dar şi cu o tandreţe rară; frazele lui au ritmul respiraţiei unui om care se teme că va uita să respire dacă se opreşte din scris, cum ni se şi spune undeva în carte.

„Silex” este un cuvânt latin care înseamnă piatră dură, cremene, material capabil să producă scânteie. De aici derivă cele două axe majore ale metaforei: duritatea – rezistenţa, materia primordială, ceva ce nu se lasă modelat uşor; scânteia – începutul focului, al luminii, al conştiinţei. Pe tot parcursul operei, naratorul – un scriitor care îşi reconstruieşte viaţa după un accident – se confruntă cu o memorie fragmentată. El caută o scânteie de adevăr între amintiri şi invenţii – scânteie întruchipată sub forma unui silex.

Metafora acestuia revine sub mai multe forme simbolice: ca imagine directă, apare menţionată (explicit sau prin analogii) în momentele de introspecţie, când naratorul vorbeşte despre sine ca despre o „materie inertă” care trebuie lovită pentru a produce sens („Scrisul e singurul mod prin care simt că pot face scânteie din piatra asta care sunt.”). Aşadar, silexul devine metafora scrisului, un proces dureros, de ciocnire între memorie şi limbaj, din care iese, temporar, o lumină; ca simbol al memoriei, memoria e tratată ca o rocă dură, opacă. Naratorul încearcă să o cioplească, să o deschidă. De fiecare dată când reuşeşte să „spargă” o imagine, apar scântei: adică momente de claritate, revelaţii; ca metaforă a identităţii, omul este şi o materie veche, sedimentată. În interiorul fiecăruia există o esenţă tare, primitivă, care rezistă schimbării. În roman, protagonistul încearcă să ajungă la acel nucleu – la sinele „de piatră” care rămâne după ce toate iluziile au ars. Prin această imagine, roca devine o metaforă a originii, a unei „materii prime” a eului.

Finalul nu aduce răspunsuri, ci o formă de pace lucidă. Acceptarea faptului că omul este, inevitabil, o ficţiune despre sine. În această concluzie melancolică se află forţa romanului: Silex nu vrea să ne convingă, ci să ne tulbure.

George Cornilă reuşeşte să transforme vulnerabilitatea în materie narativă. Silex este un roman despre memorie, vinovăţie şi actul de a scrie ca formă de supravieţuire. E o carte densă, dar vie, care te obligă să gândeşti, să te îndoieşti şi, mai ales, să simţi. Un roman nu despre ce rămâne după ce uităm, ci despre cum uitarea însăşi ne construieşte.