Revista revistelor

Numărul din octombrie al revistei Orizont îl omagiază pe Livius Ciocârlie, la împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, într-un dosar în care semnează Smaranda Vultur („A citi viaţa”), Adriana Babeţi („5 secvenţe cu LC”), Vasile Popovici („El şi noi”) şi Mircea Mihăieş („O mărturie”). Cităm un fragment din textul lui Vasile Popovici în care apare ipostaza profesorului/ mentorului Livius Ciocârlie, una dintre laturile personalităţii sale complexe: „Dascălul nostru nu dăscălea. Din acest punct de vedere era cu desăvârşire mut. Însă nu trebuia să te tragă de mânecă pentru ca tu să înţelegi cum stă treaba. Era suficientă simpla lui prezenţă în urbe, tăcută şi impasibilă. Îl percepeai cum gândea aşa cum percep comunităţile din America de Sud totemul ridicat în mijlocul satului, atotvăzător şi opac la tranzacţii. Nu aveai cum să negociezi îndurare, de vreme ce nu-i auzeai reproşurile. Ar mai fi poate de spus, între lucrurile esenţiale, că nu există o frontieră între om şi cărţile lui, după cum nu există o frontieră decât aleatorie între cărţile de proză una faţă de cealaltă. Omul şi cărţile sale sunt un continuum, o stromată în nuanţe când mai întunecate, când mai deschise, despre toate ale lumii şi vieţii, ca la un Montaigne fără donjon, în vremuri de răstrişte. Acesta e omul care ne-a marcat şi ne va locui câtă vreme ne va fi dat”.

Un portret sintetic şi memorabil citim şi în evocarea lui Mircea Mihăieş: „Am cunoscut destui intelectuali central-europeni încât să ştiu că dl. Livius Ciocârlie e unul din ei. Distincţia înnăscută, aerul în aparenţă rezervat – în fond, o timiditate tradusă în scris prin neaşteptate îndrăzneli –, gestica măsurată, calmul impenetrabil şi o eleganţă specială, frapantă şi discretă în acelaşi timp, sunt primele lucruri pe care le observi. Ştiu, de-acum, că în sinea sa e ludic şi năvalnic, dar nimic din toate acestea nu transpare în manifestările sale cotidiene. Sobrietatea, atenta măsurare a cuvintelor, discreţia, felul în care-şi reprimă reacţiile şi domoleşte excesele îi conferă în orice împrejurare, chiar şi azi, o impresie de insularitate. Între prea multe arhipelaguri, el îşi îngăduie luxul singurătăţii, al depărtării de ţărmuri şi al marginalităţii asumate”.

Smaranda Vultur caracterizează în câteva fraze substanţa scrisului lui Livius Ciocârlie: „Cărţile sale sunt, de fapt, doldora de viaţa care a fost, cea din întâmplările trăite cotidian, din istoriile mari şi mici care se nasc în fundal, din reflecţiile care nu aspiră să devină înalt filosofice, însoţind mai degrabă ca nişte punţi fragile între epoci, citate din autorii citiţi şi citaţi, reacţii critice, umori, percepţii de moment. Cu atât mai interesant pentru cei care pot astfel să se plaseze între timpuri de la distanţe diferite, iscodind ce vrea să zică acest autor care afirmă despre el că e cam buimac, obosit, lehămisit, abulic, lipsit de vlagă. Pare să nu existe în toate decât obligaţia de a face faţă şi înţelegerea faptului că totul a fost deja scris în marea bibliotecă ce se strecoară printre pagini ca o sevă revigorantă”.

În acest număr, colegul nostru Cristian Pătrăşconiu realizează un interviu amplu cu Bogdan Tătaru-Cazaban şi o anchetă despre prietenie, inspirat intitualtă: „«Un cerc de prieteni nu se face cu compasul». Dar cu ce?”. Au răspuns: Teodor Baconschi, Pia Brînzeu, Ioana Diaconescu, Gabriela Gheorghişor, Kocsis Francisko, Monica Pillat, Lucian P. Petrescu şi Adrian Popescu.